30.II

Cărăbuşii. Cărăbuşii, spuneai dur, „au fost otrăviţi cu gaze şi prafuri de agricultură”. Eu auzisem că nu sunt în fiecare an. Cumva, doar o dată la 4 ani sunt invazii, aşa cum îmi amintesc eu. Nu ştiu cauzele, n-am fost atentă. Poate n-au fost totuşi otrăviţi.

Vânt complice cu defuncţii

Rămâi mereu la urmă.

Rămân mereu la urmă.

Nu prea mai ţin minte când m-am băgat în pat la culcare fără lacrimi în ochi. În ultima săptămână au fost chiar şedinţe de bocit cu sughiţuri. Din aceleaşi motive. Din frica pe care o am de viitor şi de eşec, de frica pe care o am că tot singură am să merg pe drum până la capăt. Din faptul că acum nu mai simt că sunt sub o stea, care-o să mă poarte unde mi-e locul, care-o să mă ducă undeva unde să-mi fie bine. Mă simt lăsată să mă zbat în cele mai mari şi mai murdare valuri. Iar eu nu ştiu nici măcar să înot. Şi-mi vine în cap o piesă de-a lui Ducu Berţi, dar nu spun mai mult fiindcă iară ai să te enervezi şi iară ne-om certa. [...] Închei printr-un imperativ, domnule drag. Să nu te sperii prea tare de cuvintele mele din seara asta. Am învăţat să mă descurc şi să merg mai departe. Şi chiar dacă plâng în unele seri de-mi fac ochii cât cepele, a doua zi pun puţin rimel să îi fac negri şi ies zâmbind la plimbare. Fiindcă aşa trebuie. 

S.P. - chel, dar cu mătreaţă. Incult, el n-a citit nicio carte.

O să zâmbeşti, dar te-am văzut scufundată, cu picioarele afară şi cu degete tale simpatice la picior, răsfirate alintat pe marginea vanei. Îmi dau seama, însă, că nu asta e ideea, ci mai degrabă că oamenii se pot iubi, dar nu au cum să se înţeleagă şi astfel trec unul pe lângă altul nedumeriţi.

În sala de seminar, pe tablă era scris cu majuscule, deasupra tuturor calculelor şi a formulelor şi-a celorlalte hieroglife, următoarea exclamaţie: "FII MAI ALTRUIST". Pe drumul spre covrigi, un bătrân cânta la nai. Pe bancă, lângă el - o cutie deschisă. În interiorul capacului era scris (tot cu majuscule): LIBERTATE. Tăiat cu un x roşu.... Peste stradă, pe scările dintre lei - un băiat cu parpalac negru ţinea în mână o pancartă "BIBLIOTECA VIE" şi se uita când în stânga, când în dreaptă. Noi mergeam la seminar.

Molcuţo, sper că nu ţi-a îngheţat nasul.

Mereu apar în jurul tău beţivani, care mai înalt, care mai romantic, ca ăla caraghios, cu piatra din medalion.

bob dylan BUCKETS OF RAIN
   
 Asculta  mai multe  audio   diverse

30

Nu-i vorba că nu mai avem ce vorbi. Nu-i vorba că simţim nevoia să ţinem unele lucruri ascunse. Doar că sunt prea multe. Cum să le spui pe toate, când? Ceaiul parcă se evaporă. În ce ordine? Pe unele le uiţi. Nu trebuie să le uiţi, sunt la fel de importante. Stau acolo în aşteptare încă de când s-au întâmplat. Trebuie spuse. Dar taci.

Trei cărţi aşteaptă să fie citite. Încă una. Apoi, alte două sau trei. Dar ţi-e dor de Ştefan Octavian Iosif şi Masa umbrelor lui Teodoreanu. Pe care i-ai putea citi oricând, oricum, şi în toamnă, şi în iarnă, în parc, în pat sau mergând orbeşte pe stradă.

Faptele. Faptele trec. Apoi analizăm faptele şi ne analizăm. Timpul trece, fie că vrem, fie că nu. Şi aşa, unele fapte îşi pierd din importanţă. Încet, încet. Poate şi uităm. Gândeam atunci „Asta chiar n-o voi putea uita niciodată”. Întâmplări. Multe; ultimele iau locul primelor. Nu le mai ştii. Azi sunt esenţiale iar mâine sunt în umbră. Iar când urmează a fi povestite, ce spui? Nu spui nimic. Rămân senzaţiile. Rămân senzaţiile.

Aş sta în poveşti cu tine, G., ani întregi. Şi e ciudat, fiindcă nu ştiu câtă informaţie am schimbat noi. Dar ştiu sigur că am comunicat.

Suntem prea mulţi. Planeta nu a fost creată pentru a adăposti milioane de omuleţi care se zbat şi se bat pentru a supravieţui. Eu nu găsesc logica.

Uraganele vin mereu. Trebuie doar să te opreşti măcar o secundă să tragi aer în piept. Apoi continui drumul. Că nu ar trebui să fie aşa? Dar cu visul tău într-un bloc rece, comunist şi plin de igrasie cum rămâne?

Scheleţi din frunze

Tu ştii să faci scheleţi din frunze? Orice fel de frunză. Fiindcă fiecare frunză are schelet. Doar că cel mai bine se face din frunza de nuc. Dacă se poate, verde. Iar iodul miroase frumos. Pericarpul nu conţine iod, conţine juglonă.

Foioasele. Culori multe. Când bate vântul, frunzele se învârt în vârtejuri. Ele şi praful care intră în ochi şi-i face să lăcrimeze. Sistem de apărare. Alte sisteme de apărare: strănutul, spinii sau zidurile de beton.

Dacă ai circulaţia periferică proastă ar trebui să nu fumezi, să bei vin roşu, să ai grijă la cantitatea de magneziu, să bei ceai. Mai ales, să eviţi poziţia „picior peste picior”.

O sticlă de vin roşu. Ideal, aspru, de ţară.

Trebuie spus ce e de spus. Oricum şi oricând. Alte variabile nu trebuie luate în seamă. Răspunsul nu contează. Important e de spus. Fiindcă altfel, tropăie pe creieri o perioadă mult prea mare şi se transformă în frână.

Totul e în schimbare. Mereu a fost aşa, mereu e, chiar dacă nu ne dăm noi seama. Chiar dacă se dă ceasul cu o oră înapoi, ori înainte. Chiar dacă e o zi întunecoasă de duminică pe care o petrecem în pat moţăind. Pământul se învârte iar timpul trece. Fie că vrem ori ba, fie că suntem conştienţi ori ba.

Unde s-or duce toate lucrurile nespuse?

Leapşa întârziată

Ziua cea mai frumoasă ?
Ultima zi caldă de toamnă, când cerul e de un albastru perfect, frunzele sunt pictate într-o mie de culori, soarele încă încălzeşte şi vezi pe stradă, măcar din când în când, oameni care zâmbesc.

Lucru cel mai uşor?
Să faci rău.

Cel mai mare obstacol?
Frica.

Cea mai mare greşeală?
Atunci când înşeli încrederea cuiva.

Cauza răutăţilor?
Orgoliul.

Cea mai mare înfrângere?
În luptă cu mine însămi.

Cei mai buni profesori?
Cei care-şi scot nasul din manual. Şi oamenii care fac rău.

Prima necesitate?
Aerul.

Ce te face fericit?
"Mărunţişurile"

Cel mai mare mister?
Adevărul.

Cel mai mare defect?
Încrederea în oameni.

Persoana cea mai periculoasa?
Cea care se ridică pe cadavrele altora.

Cel mai urât sentiment?
Că nu valorezi şi nu meriţi nimic.

Cel mai frumos cadou?
Şansa la viaţă.

Locul unde esti in siguranta?
Patul de acasă.

Drumul cel mai rapid?
Cel plictisitor şi plin de compromisuri.

Senzaţia cea mai agreabilă?
Bătăile inimii celuilalt.

O protecţie efectivă?
Nu există.

Cel mai bun remediu?
O ţuică fiartă alături de un cântec de munte cu oameni frumoşi :)

Forţa cea mai mare?
Nu vreau să scriu iubirea.

Cele mai necesare persoane?
Prietenii.

Sentimentul cel mai frumos?
Dragostea prietenească.

unfitutel, te bagi?

Balcon

Locuiesc la etajul cinci al unui bloc cu şapte etaje, cu parter înalt. Din balcon văd acoperişurile celorlalte blocuri ce se întind până...până la turla bisericii. Am două posibilităţi. Ori privesc în jos, ori privesc peste acoperişuri. Dacă e să privim metaforic...

Deasupra acoperişurilor stă cerul albastru. Ori senin, ori cu nori. Oricum, infinit. Cerul albastru infinit te face să inspiri adânc şi optimist. Te face să te gândeşti înainte. Să visezi. Să creezi. Cerul e, în general, optimist.

Dacă priveşti în jos, observi furnicarul. Şi atunci inspiri istovit, lovit, de parcă ai preda armele.

Un hârb de dacie, o maşină de lux. Oprite la trecerea de pietoni. O femeie tânără cară cinci sacoşe. O bătrânică adusă de spate mai aşteaptă... Trotuarul e nou pavelat iar în asfalt sunt gropi. Un tată are grijă de un copilaş ce merge copăcel-copăcel...

Sus nu e nimeni. Păsări, ce-i drept. Se înalţă, coboară. Înafară de vânt, ele iau decizia.

Jos e viaţa. Jos mişună oamenii, cu poveştile lor aparent banale. Muşcă dintr-un măr, fug să prindă mâna mamei, se împiedică. Strigă unul la altul sau merg cu privirea în pământ. Fiecare dintre noi ne considerăm speciali. Cel puţin dintr-un anumit punct de vedere. Ori suntem mai deştepţi decât ei, ori suntem mai frumoşi decât ei, ori mai sociabili, mai înalţi, mai înţelegători, artişti. Toţi credem că avem ceva al nostru care ne diferenţiază de ceilalţi. Noi suntem sus, pe când ceilalţi...ceilalţi îşi duc viaţa banală acolo jos.

Şi până la urmă, ce-i cu expresia asta? A merge copăcel...? copacii nu merg.