30

Nu-i vorba că nu mai avem ce vorbi. Nu-i vorba că simţim nevoia să ţinem unele lucruri ascunse. Doar că sunt prea multe. Cum să le spui pe toate, când? Ceaiul parcă se evaporă. În ce ordine? Pe unele le uiţi. Nu trebuie să le uiţi, sunt la fel de importante. Stau acolo în aşteptare încă de când s-au întâmplat. Trebuie spuse. Dar taci.

Trei cărţi aşteaptă să fie citite. Încă una. Apoi, alte două sau trei. Dar ţi-e dor de Ştefan Octavian Iosif şi Masa umbrelor lui Teodoreanu. Pe care i-ai putea citi oricând, oricum, şi în toamnă, şi în iarnă, în parc, în pat sau mergând orbeşte pe stradă.

Faptele. Faptele trec. Apoi analizăm faptele şi ne analizăm. Timpul trece, fie că vrem, fie că nu. Şi aşa, unele fapte îşi pierd din importanţă. Încet, încet. Poate şi uităm. Gândeam atunci „Asta chiar n-o voi putea uita niciodată”. Întâmplări. Multe; ultimele iau locul primelor. Nu le mai ştii. Azi sunt esenţiale iar mâine sunt în umbră. Iar când urmează a fi povestite, ce spui? Nu spui nimic. Rămân senzaţiile. Rămân senzaţiile.

Aş sta în poveşti cu tine, G., ani întregi. Şi e ciudat, fiindcă nu ştiu câtă informaţie am schimbat noi. Dar ştiu sigur că am comunicat.

Suntem prea mulţi. Planeta nu a fost creată pentru a adăposti milioane de omuleţi care se zbat şi se bat pentru a supravieţui. Eu nu găsesc logica.

Uraganele vin mereu. Trebuie doar să te opreşti măcar o secundă să tragi aer în piept. Apoi continui drumul. Că nu ar trebui să fie aşa? Dar cu visul tău într-un bloc rece, comunist şi plin de igrasie cum rămâne?