Locuiesc la etajul cinci al unui bloc cu şapte etaje, cu
parter înalt. Din balcon văd acoperişurile celorlalte blocuri ce se întind
până...până la turla bisericii. Am două posibilităţi. Ori privesc în jos, ori
privesc peste acoperişuri. Dacă e să privim metaforic...
Deasupra acoperişurilor stă cerul albastru. Ori senin,
ori cu nori. Oricum, infinit. Cerul albastru infinit te face să inspiri adânc
şi optimist. Te face să te gândeşti înainte. Să visezi. Să creezi. Cerul e, în
general, optimist.
Dacă priveşti în jos, observi furnicarul. Şi atunci inspiri
istovit, lovit, de parcă ai preda armele.
Un hârb de dacie, o maşină de lux. Oprite la trecerea de
pietoni. O femeie tânără cară cinci sacoşe. O bătrânică adusă de spate mai
aşteaptă... Trotuarul e nou pavelat iar în asfalt sunt gropi. Un tată are grijă
de un copilaş ce merge copăcel-copăcel...
Sus nu e nimeni. Păsări, ce-i drept. Se înalţă, coboară. Înafară
de vânt, ele iau decizia.
Jos e viaţa. Jos mişună oamenii, cu poveştile lor aparent
banale. Muşcă dintr-un măr, fug să prindă mâna mamei, se împiedică. Strigă unul
la altul sau merg cu privirea în pământ. Fiecare dintre noi ne considerăm
speciali. Cel puţin dintr-un anumit punct de vedere. Ori suntem mai deştepţi
decât ei, ori suntem mai frumoşi decât ei, ori mai sociabili, mai înalţi, mai
înţelegători, artişti. Toţi credem că avem ceva al nostru care ne diferenţiază
de ceilalţi. Noi suntem sus, pe când ceilalţi...ceilalţi îşi duc viaţa banală
acolo jos.
Şi până la urmă, ce-i cu expresia asta? A merge
copăcel...? copacii nu merg.
Un comentariu:
A merge copacel sau copaceste? :)
Trimiteți un comentariu