Nocturnă - Panait Cerna

La casele cu brazi în poartă
Zăvoru-i tras, ograda moartă.
O candelă-ntr-un colţ clipeşte,
Sporind singurătatea grea...
De-acum şi candela-aţipeşte -
Adormi şi tu, nădejdea mea!


Pe plaiuri, sus, un bucium moare
Şi focurile-s tot mai rare.
Departe-n văi adânci, prin pietre,
Izvorul glăsuieşte-abia...
Dorm toţi în jurui stinsei vetre -
Adormi şi tu, iubirea mea!


În bura de lumină dulce
Coboară luna să se culce.
Tăcerea aripa-şi desface,
Ţinând pământul tot sub ea...
Pământ şi ceruri dorm în pace -
Adormi şi tu durerea mea!

Punct

Care să fie rostul?

Smiling Spider, Odilon Redon, 1881

Caiete II

Prea multă oboseală şi prea multă cafea. Azi am clacat. Am căzut jos şi-am plâns. Dimineaţă am avut o pată albă în memorie iar apoi, toată ziua, trupul îmi tresărea la orice zgomot, iar inima îşi accelera bătăile.

p.468, 17 august. Cesare Pavese

„Acesta este bilanţul anului care nu s-a sfârşit încă, pe care nu-l voi mai sfârşi.

Te miră că ceilalţi trec pe lângă tine şi nu ştiu, atâta vreme cât şi tu treci pe lângă alţii şi nu ştii, nu te interesează care este suferinţa lor, cancerul lor ascuns?

18 august

Lucrul de care te temi în cea mai mare taină se întâmplă întotdeauna.

Scriu: o Tu, ai milă. Şi apoi?

Ajunge puţin curaj. Cu cât durerea este mai determinată şi mai precisă, cu atât instinctul vieţii se zbate, şi piere gândul de sinucidere.

Părea aşa uşor când te gândeai la asta. Şi totuşi sunt atâtea femeiuşti care au făcut-o. E nevoie de umilinţă, nu de orgoliu.

                      Toate acestea te scârbesc.

                      Nu vorbe. Un gest. Nu voi mai scrie.”

            Mă gândeam la milioanele de schelete ce zac în pământ. Milioane, poate mai mult...schelete...oase. Fac pământul impur. Tone şi tone de oase.

’66, 15 ian. Cioran.

“Dacă nu m-aş stăpâni, aş face, cred, o criză de plâns fără motiv. Adică fără motiv aparent, căci lacrimile acestea ar izvorî, ca să vorbesc ca Dra. Lespinasse, din toate clipele vieţii mele.”

Uneori am impresia că devin egoistă (mai egoistă) şi că perna scoate sunete ciudate.

Iar mă arde dorinţa de a locui la un capăt de sat, să produc doar cele două roşii ce mi-ar trebui acum.  Dar apoi îmi spun că mi-ar trebui şi o găină care să facă ouă pentru micul dejun, iar găinii i-ar trebui grăunţe, iar pentru grăunţe ar trebui pământ...şi tot aşa, până se năruie tot.

Mi-e uşor dor de moliile lui Călinescu.

“O minte bolnavă, roasă de obsesii, nu se poate salva decât prin suspendarea temporară a gândirii, printr-o cură de idioţie.”

“[...] disperare sterilă ce mă uzează [...]”

Dacă C. vrea deşert, eu vreau sat. Margine de sat. A se înţelege. Margine de sat.

Ser fiziologic. Desene animate. Presiune atmosferică scăzută. Ceai, cafea şi covrigei. Optimism zero. Soluţii zero. Nu văd nici o ieşire din situaţia asta. Lumânările tot nu au fost aprinse.

“Boala e cea mai mare invenţie a vieţii.”

“Ceea ce face o carte să fie interesantă e cantitatea de suferinţă ce se găseşte în ea. Nu ideile, ci zbuciumul autorului ne atrage: strigătele, tăcerile, impasul, zvârcolirile lui, frazele încărcate de insolubil.”  (!)

“inapt pentru mântuire”

“Mongolia, ţara pe care o iubesc pentru că are mai mulţi cai decât oameni.”

“să sufere inutil şi la momentul nepotrivit”

“aparent în regulă cu toate, în realitate cu nimic”

            Unele pagini se desprind, aproape că zboară şi-mi produc şi mie un rău aproape fizic.

18 iunie. “După o săptămână de timp frumos, ce bucurie să contemplu cerul înnorat! Azurul permanent m-ar face să înnebunesc. Am o nevoie fizică de nori. De altfel, mă armonizez cu ei automat: norii sunt eu.”

„Şi Kleist, şi Rudolf (eroul de la Mazerling) – caută şi găsesc femei împreună cu care se sinucid. Ce pot să însemne aceste propuneri de sinucidere în doi? Să fie teama de a muri singur, sau, mai curând, nevoia de a-ţi curma zilele în acea plenitudine ce trebuie să preceadă moartea împărtăşită?”

„Cine eşti? Sunt omul pe care totul îl deranjează. Vreau să fiu lăsat în pace, să nu-mi poarte nimeni de grijă să nu-i pese nimănui de mine. Încerc să-mi atrag din partea celorlalţi o indiferenţă totală. Şi totuşi...

Totul pe lume mă oboseşte, totul. Continui totuşi. Am, până şi eu, porniri de luptător. Mă opun slăbiciunilor mele, îmi suport starea de sănătate, mă suport.”

„Nu sunt capabil decât de-o singură formă de curaj: curajul de a nu spera. (Măcar atât!)”

Reminder: de scris textele ascunse şi de trimis lui G., pe baza:

23aug

Cafea şi Cioran. Ameţesc de fiecare dată când mă ridic de pe scaun.

Fisuri

Şi înălţimea
e dureroasă depărtare

o pană frântă
preface zborul
în presupunere

în dragostea florilor
vântul hotărăşte.

ValeriuButulescu

Am zăbovit jumătate de oră până am ieşit din casă. Decizia a fost un chin. Afară plouă, dar asta nu a fost niciodată problemă pentru mine. Era totul gri, m-am surprins stând în fotoliu, încălţată. Să da? să nu? Nu mă trăgea nimic, parcă aveam lanţuri la glezne. Oricum, singurul motiv a fost să ajung aici, să aştern şi gândurile astea. Nici măcar asta nu mai pot face. Le las începute pe tot felul de bilete şi le uit prin...în sfârşit... Aşa că vin aici, chiar dacă nici măcar cafeneaua nu mai este a mea. S-a înstrăinat mult prin schimbări, nu mai pot concepe filmul acela imaginat de G., din cuvinte şi umbre... Însă nu-mi rămâne decât să scriu.

Asta fac în ultimul timp. Nimic. Sau citesc. Singura plăcere pe care am avut-o recent a fost faptul că bibliotecara m-a lăsat la rafturi, în spate, să caut o carte pe care ea nu reuşea să o găsească. Era praf, lumină slabă şi sute şi sute de cărţi. Iz de bibliotecă. Nu am găsit ce căutam...însă jumătatea de oră petrecută acolo a fost plăcută. N-aş putea explica foarte clar de ce. Căutam Pagini de jurnal a lui Alexandru Tatos, într-un raft în care domnea haosul. Teatru, cinematografie şi sport. Steaua şi Fair play-ul lui Cristian Ţopescu. Mi-ar place să fiu bibliotecar. Mi-ar place să fiu şi poştaş. Iar aceste două meserii se bat cap în cap. Într-una este vorba de un scaun, în spatele unei mese, şi multe cărţi, iar în cealaltă este vorba de mult mers pe jos şi facturi. Contraste.

În ultimul timp simt că nu ştiu să fac nimic şi simt că nu valorez mai mult decât o ceapă degerată. O ceapă degerată nu poate face nimic. Sau cel puţin, strică tot.

Nu cer niciodată nimic iar ceilalţi nu înţeleg de ce am eu nevoie. Şarpele care-şi mănâncă coada. Cercul vicios.

Am mai spus asta...nu ne interesează cotidianul celorlalţi, mai ales când cotidianul nostru e fericit. Dar nu ne interesează cotidianul celorlalţi nici când cotidianul nostru e trist. Aşa suntem noi construiţi. Egoişti. Fiecare se raportează diferit la realitate. Unii preferă să nu o înţeleagă, alţii se lasă doborâţi, alţii preferă să o ignore. Alţii nu pot vedea efemeritatea anumitor lucruri şi se îndepărtează de cele care au dovedit că pot fi eterne.

Şi-atunci când vii înapoi acasă cu un sac de var, hotărât să-ţi schimbi culoarea pereţilor, şi vezi că pereţii au fisuri mari...ce te faci? Atunci vezi că ar trebui să demolezi casa, să clădeşti totul de la început, fiindcă fisurile sunt enorme. Şi-atunci...ce faci cu varul? Îl laşi în debara, fiindcă acum nu-şi mai are rostul. Pur şi simplu nu-şi mai are rostul. Speri că într-o zi o să ajungi iar la el...dar când te apuci de treabă observi că ziua aceea se îndepărtează tot mai mult. Probabil varul se strică, se sparge sacul, se împrăştie, e furat. Atunci renunţi la tot, pui şi visele şi speranţele în debara, şi-ţi continui existenţa între pereţii fisuraţi. Îţi dai seama că toată energia şi toate resursele îţi sunt îndreptate în alte părţi, cu sau fără voia ta, şi te linişteşti. Accepţi fisurile şi te fisurezi şi tu, mai mult, pe zi ce trece.

Din balcon, privind peste acoperişuri, îmi tot ziceam că viaţa nu are cum să fie doar atât. Dar din momentul în care privirea-mi cobora printre oamenii de pe stradă, gândul acesta părea un gând romantic, de roman. Nerealist. Uite realitatea. E acolo jos, în rândul oamenilor, nu sus spre cer. Acolo sus sunt iluziile. Iluziile sunt nerealiste şi ireale. Bineînţeles, niciodată nu l-am luat în râs pe Don Quijote, şi niciodată nu m-am îndoit de existenţa lui sau de existenţa monştrilor...însă...Adevăratul său duşmanul era realitatea.

Orice fel de gloanţe

Cu greu pot sta acum locului. Toate din jur îmi crează un gust amar şi-mi vine să urlu de durere şi mânie. Să urlu şi să arunc tot ce-mi pică în mână. Încerc să inspir cât mai adânc. E o situaţie cunoscută dar care nu încetează să mă uimească. Uneori am puterea de a o ignora, alteori, nu. Şi sunt atâtea lucruri – mai mici sau mai mari, încât nu am energia de a le povesti. Ar fi, oricum, de prisos. Societatea e urâtă, oamenii sunt şi mai urâţi, valorile batjocorite, cultura inexistentă.

În altă ordine de idei, cafeaua din seara asta a fost rea. Cred că e prima cafea căreia îi atribui gustul ăsta. Până acum cafeaua, bună, rea, era cafea. Probabil am uitat cum se face sau probabil m-am dezobişnuit de gustul amar. Nu din cauză că am renunţat la licoare, aşa cum am primit sfat de la doctori, nu... ci din cauză că în ultimul timp n-am prea băut „cafea la ibric”, ci doar amărâte de cafele instant, solubile, din plicuri ieftine. Mi-a ajutat, oricum, şi puţin după miezul nopţii am terminat Viaţa lui Adrian Zografi. Acum nu ştiu de ce să mă apuc, dacă să iau din raftul meu sau al bibliotecii, dacă să termin ce am început sau să continui cu Istrati, care, trebuie să recunosc, mă fascinează. Lista care e pe birou, pe lângă ce mă aşteaptă în raft, se măreşte. Trebuie neapărat să o închid, măcar pentru o bucată de timp. S-au adunat deja 10, cu toate că s-ar împuţina dacă n-aş pune la socoteală şi apariţiile noi, ce nu se găsesc la bibliotecă, apariţii pe care nu mi le pot procura pe toate în acelaşi timp, din lipsă de fonduri. Apoi, trebuie să recunosc, unele dintre ele reprezintă doar simple curiozităţi (Rătăcirile lui Horaţiu Mălăele – apropo de el, citeam zilele trecute un soi de articol în care Mălăele nu e văzut cu ochi buni. Motivul? E prea mare pe scenă. Adică acaparează publicul. Adică e un actor extrem de bun. În sfârşit...  Zenul lui Mircea Cărtărescu (!) şi Cealaltă parte a istoriei – femei povestind  - nu neapărat fiindcă femeile povestesc...ci poate fiindcă femei de peste 70 de ani povestesc.)

„La ce-i servise linia de conduită ce şi-o trăsese? Iată-l singur, singur pe pământ şi fără nici o dorinţă de a merge mai departe. Prietenie, cărţi, independenţă: vanităţi!”  p.273

Poate că starea de agitaţie este efectul cafelei târzii.

Aşa mă simţeam şi eu mai devreme. Obosită de tot şi de toate. Epuizată psihic, emoţional şi fizic. Cauza? Dispersată în toate şi-n nimic. Tot felul de gâze mici se aşează pe sufletul meu şi mă irită, frecându-şi picioarele de cord, mă înnebunesc cu bâzâitul lor fin. Iar greutatea lor, toată, apasă greu. Din cauza asta nu sunt sinceră până la capat uneori – fiindcă mulţi îşi vor da ochii peste cap.

Ieri am simţit cum lumina zilei îmi făcea rău. Fizic, îmi făcea rău.

Căutarea absolutului e pentru unii o naivitate; cei mai mulţi, fiindcă nu au puterea necesară, nu înţeleg; puţini o văd drept calitate. Pentru mine e defect. Cel mai idiot defect. De care bănuiesc că sufăr.

M-ai dezamăgit.

„Suflet mortal rănit de viaţă, minte frământată de gânduri, trup bântuit de mizerie, Mihail avea mare nevoie de pace fizică şi morală. Îi trebuia un armistiţiu cu existenţa. Se simţea bătrân la 23 de ani.” p.35

„Căci, să ştii, inima poate primi orice fel de gloanţe.” p.80

Ah....da...e deja 11 august...

“M-am hotărât să nu plâng şi am plâns.” p.131.

Aprilie...aprilie...aprilie...în ce lună suntem?! Ummm... Iu...stai...august?

„Dar inima mea neliniştită îmi devorează trupul, îmi devorează nervii, îmi devorează mintea. Simt cum otrava mi se prelinge prin vine, cum fiecare fibră se macină... N-am cunoscut niciodată tihna, niciodată, nici măcar o frântură de secundă. Îmi aduc aminte că, în urmă cu mulţi ani, spuneam că aş dori să fac parte dintre oamenii aceia fericiţi care consumă suferinţa până la capăt şi apoi se năruie, se sfârşesc. Dar eu sunt exact la polul opus. Pe măsură ce sufăr, pe atât mi se oţeleşte puterea de a îndura.” p.24

Ţi-am spus? Codin e a doua care m-a făcut să plâng. Acolo e diferenţa. Cunosc diferenţa...

În seara asta luna e bolnav de mare. Îngrozitor de mare, şi atârnă greu. Am văzut îngerul iadului mergând trist, cu privirea în jos şi un trandafir roşu în mâna stângă. Întunericul încă nu devenise stăpân. Vântul puternic mă făcea să mă simt liberă, iar în iad nu cred că este vânt.

Legea lui Murphy, iar; dar luna e prea luminoasă şi vântul bate prea frumos ca să mai conteze altceva. Piatră funerară; înaintăm, chiar dacă picioarele se transformaseră în coadă de sirenă. Lumina pe care o purta cu el era aceeaşi.

Cine-o fi primit trandafirul?

Mama mi-a amintit de ziua în care am sunat la servici, plângând în hohote. Nu mă puteam opri pentru a mă face înţeleasă. Murise papagalul albastru. (Ştiam că citisem totuşi ceva de la J. Barnes. Papagalul lui Flaubert.)

Vântul fură până şi puf de pui de cioară din cuiburi şi-l leagănă până ce ajunge pe alei.

***

Mă văd pe un pat de spital în comă. Mă întreb cine ar fi lângă mine şi cui i-ar tresări inima la aflarea tragicei veşti.

“Nu există nimic care să imprime un lucru atât de viu în amintire ca dorinţa de a-l uita.” Michel de Montaigne

 “Cu toţii începem prin a ne preface şi, cu cât suntem mai aproape de cel care am vrea să fim, cu atât mai perfectă e deghizarea noastră. La sfârşit vine clipa când nu ne mai prefacem, uneori ne ia chiar prin surprindere. Ne prvim uluiţi şi constatăm că nu mai purtăm un penaj împrumutat. Cele două faţete s-au contopit.” p.190

Nu pot scrie. Împing foile, cărţile, ochelarii, îmi trag o pernă sub cap şi mă prăbuşesc. Mi-e obosită fiecare celulă şi mă complac.

 “M-am hotărât să nu plâng şi am plâns.” p.131.

Din ziua de astăzi am văzut patru ore. Am terminat Jurnalul trist şi-am ciugulit puţin din Panait Istrati. Apoi am adormit. M-am trezit după o oră, cu o infernală durere de cap. Nu m-am ridicat, am adormit iar.

E tare ciudat să citeşti ultimul an din viaţa cuiva.

Şi îngrozitor este să-ţi dai seama că pierzi lupta cu nişte făpturi atât de mici precum ţânţarii. M-au necăjit îngrozitor în seara asta. M-am întors pe strada bunicii. I-au decopertat asfaltul şi-au rămas vechile pietre. Crâmpei de istorie păstrat în timp. Grădiniţa, pe aceeaşi stradă, care părea atunci o clădire atât de mare, e acum o căsuţă dintre cele mai mici. Luna plină, abia ieşită din nori, e iar în ceaţă.

( [...] Mai târziu, am văzut-o pe ea luând o pastilă pentru dureri de cap, şi-atunci am simţit milă. Mai mult, mi se pare că de câte ori trece pragul, o face tremurând. Mi se pare imposibil!)

În faţa bibliotecii un greier cântă învăluit de parfumul reginei nopţii. E doar un trântor cântăcios, dar noaptea fără el... Luna nu a ieşit încă, e mult prea cald. În parc, frunzele galbene căzute dintr-o salcie se sfărâmă tare uşor sub paşii negrăbiţi.

Nici eu nu mai ştiu, de fapt, ce e real şi ce nu.

„- Şi totuşi, tu eşti bine? Sincer?

-Da, de ce să nu fiu? (Râd)

- Pe o scară de la 1 la 10.

- 8,50 (Râd)

- 8,50...8,50 şi râzi” (Din ton am văzut că nu mă crede)

„-Totul bine la tine?

- Da...nu mă plâng...

-De plâns ştiu că nu te plângi, tu niciodată nu te plângi.”

Tot pe strada bunicii m-am întors. Umbra îmi mergea în faţă, alături de cea a căţelului. Rochia aceea simplă, gâtul lung şi părul strâns sus, ciufulit. Păream drăguţă.

De-acum ar cam fi cazul să-ţi faci aparaţia, dragul meu G.!