Orice fel de gloanţe

Cu greu pot sta acum locului. Toate din jur îmi crează un gust amar şi-mi vine să urlu de durere şi mânie. Să urlu şi să arunc tot ce-mi pică în mână. Încerc să inspir cât mai adânc. E o situaţie cunoscută dar care nu încetează să mă uimească. Uneori am puterea de a o ignora, alteori, nu. Şi sunt atâtea lucruri – mai mici sau mai mari, încât nu am energia de a le povesti. Ar fi, oricum, de prisos. Societatea e urâtă, oamenii sunt şi mai urâţi, valorile batjocorite, cultura inexistentă.

În altă ordine de idei, cafeaua din seara asta a fost rea. Cred că e prima cafea căreia îi atribui gustul ăsta. Până acum cafeaua, bună, rea, era cafea. Probabil am uitat cum se face sau probabil m-am dezobişnuit de gustul amar. Nu din cauză că am renunţat la licoare, aşa cum am primit sfat de la doctori, nu... ci din cauză că în ultimul timp n-am prea băut „cafea la ibric”, ci doar amărâte de cafele instant, solubile, din plicuri ieftine. Mi-a ajutat, oricum, şi puţin după miezul nopţii am terminat Viaţa lui Adrian Zografi. Acum nu ştiu de ce să mă apuc, dacă să iau din raftul meu sau al bibliotecii, dacă să termin ce am început sau să continui cu Istrati, care, trebuie să recunosc, mă fascinează. Lista care e pe birou, pe lângă ce mă aşteaptă în raft, se măreşte. Trebuie neapărat să o închid, măcar pentru o bucată de timp. S-au adunat deja 10, cu toate că s-ar împuţina dacă n-aş pune la socoteală şi apariţiile noi, ce nu se găsesc la bibliotecă, apariţii pe care nu mi le pot procura pe toate în acelaşi timp, din lipsă de fonduri. Apoi, trebuie să recunosc, unele dintre ele reprezintă doar simple curiozităţi (Rătăcirile lui Horaţiu Mălăele – apropo de el, citeam zilele trecute un soi de articol în care Mălăele nu e văzut cu ochi buni. Motivul? E prea mare pe scenă. Adică acaparează publicul. Adică e un actor extrem de bun. În sfârşit...  Zenul lui Mircea Cărtărescu (!) şi Cealaltă parte a istoriei – femei povestind  - nu neapărat fiindcă femeile povestesc...ci poate fiindcă femei de peste 70 de ani povestesc.)

„La ce-i servise linia de conduită ce şi-o trăsese? Iată-l singur, singur pe pământ şi fără nici o dorinţă de a merge mai departe. Prietenie, cărţi, independenţă: vanităţi!”  p.273

Poate că starea de agitaţie este efectul cafelei târzii.

Aşa mă simţeam şi eu mai devreme. Obosită de tot şi de toate. Epuizată psihic, emoţional şi fizic. Cauza? Dispersată în toate şi-n nimic. Tot felul de gâze mici se aşează pe sufletul meu şi mă irită, frecându-şi picioarele de cord, mă înnebunesc cu bâzâitul lor fin. Iar greutatea lor, toată, apasă greu. Din cauza asta nu sunt sinceră până la capat uneori – fiindcă mulţi îşi vor da ochii peste cap.

Ieri am simţit cum lumina zilei îmi făcea rău. Fizic, îmi făcea rău.

Căutarea absolutului e pentru unii o naivitate; cei mai mulţi, fiindcă nu au puterea necesară, nu înţeleg; puţini o văd drept calitate. Pentru mine e defect. Cel mai idiot defect. De care bănuiesc că sufăr.

M-ai dezamăgit.

„Suflet mortal rănit de viaţă, minte frământată de gânduri, trup bântuit de mizerie, Mihail avea mare nevoie de pace fizică şi morală. Îi trebuia un armistiţiu cu existenţa. Se simţea bătrân la 23 de ani.” p.35

„Căci, să ştii, inima poate primi orice fel de gloanţe.” p.80

Ah....da...e deja 11 august...