Caiete II

Prea multă oboseală şi prea multă cafea. Azi am clacat. Am căzut jos şi-am plâns. Dimineaţă am avut o pată albă în memorie iar apoi, toată ziua, trupul îmi tresărea la orice zgomot, iar inima îşi accelera bătăile.

p.468, 17 august. Cesare Pavese

„Acesta este bilanţul anului care nu s-a sfârşit încă, pe care nu-l voi mai sfârşi.

Te miră că ceilalţi trec pe lângă tine şi nu ştiu, atâta vreme cât şi tu treci pe lângă alţii şi nu ştii, nu te interesează care este suferinţa lor, cancerul lor ascuns?

18 august

Lucrul de care te temi în cea mai mare taină se întâmplă întotdeauna.

Scriu: o Tu, ai milă. Şi apoi?

Ajunge puţin curaj. Cu cât durerea este mai determinată şi mai precisă, cu atât instinctul vieţii se zbate, şi piere gândul de sinucidere.

Părea aşa uşor când te gândeai la asta. Şi totuşi sunt atâtea femeiuşti care au făcut-o. E nevoie de umilinţă, nu de orgoliu.

                      Toate acestea te scârbesc.

                      Nu vorbe. Un gest. Nu voi mai scrie.”

            Mă gândeam la milioanele de schelete ce zac în pământ. Milioane, poate mai mult...schelete...oase. Fac pământul impur. Tone şi tone de oase.

’66, 15 ian. Cioran.

“Dacă nu m-aş stăpâni, aş face, cred, o criză de plâns fără motiv. Adică fără motiv aparent, căci lacrimile acestea ar izvorî, ca să vorbesc ca Dra. Lespinasse, din toate clipele vieţii mele.”

Uneori am impresia că devin egoistă (mai egoistă) şi că perna scoate sunete ciudate.

Iar mă arde dorinţa de a locui la un capăt de sat, să produc doar cele două roşii ce mi-ar trebui acum.  Dar apoi îmi spun că mi-ar trebui şi o găină care să facă ouă pentru micul dejun, iar găinii i-ar trebui grăunţe, iar pentru grăunţe ar trebui pământ...şi tot aşa, până se năruie tot.

Mi-e uşor dor de moliile lui Călinescu.

“O minte bolnavă, roasă de obsesii, nu se poate salva decât prin suspendarea temporară a gândirii, printr-o cură de idioţie.”

“[...] disperare sterilă ce mă uzează [...]”

Dacă C. vrea deşert, eu vreau sat. Margine de sat. A se înţelege. Margine de sat.

Ser fiziologic. Desene animate. Presiune atmosferică scăzută. Ceai, cafea şi covrigei. Optimism zero. Soluţii zero. Nu văd nici o ieşire din situaţia asta. Lumânările tot nu au fost aprinse.

“Boala e cea mai mare invenţie a vieţii.”

“Ceea ce face o carte să fie interesantă e cantitatea de suferinţă ce se găseşte în ea. Nu ideile, ci zbuciumul autorului ne atrage: strigătele, tăcerile, impasul, zvârcolirile lui, frazele încărcate de insolubil.”  (!)

“inapt pentru mântuire”

“Mongolia, ţara pe care o iubesc pentru că are mai mulţi cai decât oameni.”

“să sufere inutil şi la momentul nepotrivit”

“aparent în regulă cu toate, în realitate cu nimic”

            Unele pagini se desprind, aproape că zboară şi-mi produc şi mie un rău aproape fizic.

18 iunie. “După o săptămână de timp frumos, ce bucurie să contemplu cerul înnorat! Azurul permanent m-ar face să înnebunesc. Am o nevoie fizică de nori. De altfel, mă armonizez cu ei automat: norii sunt eu.”

„Şi Kleist, şi Rudolf (eroul de la Mazerling) – caută şi găsesc femei împreună cu care se sinucid. Ce pot să însemne aceste propuneri de sinucidere în doi? Să fie teama de a muri singur, sau, mai curând, nevoia de a-ţi curma zilele în acea plenitudine ce trebuie să preceadă moartea împărtăşită?”

„Cine eşti? Sunt omul pe care totul îl deranjează. Vreau să fiu lăsat în pace, să nu-mi poarte nimeni de grijă să nu-i pese nimănui de mine. Încerc să-mi atrag din partea celorlalţi o indiferenţă totală. Şi totuşi...

Totul pe lume mă oboseşte, totul. Continui totuşi. Am, până şi eu, porniri de luptător. Mă opun slăbiciunilor mele, îmi suport starea de sănătate, mă suport.”

„Nu sunt capabil decât de-o singură formă de curaj: curajul de a nu spera. (Măcar atât!)”

Reminder: de scris textele ascunse şi de trimis lui G., pe baza: