joi, 29 decembrie 2011

Pentru Mr.P

Un necunoscut poate să-ţi facă ziua mai plăcută. Un om pe care l-ai întâlnit prima dată, poate să-ţi facă seara mai plăcută. Un om pe care nu l-ai întâlnit niciodată, poate să-ţi spună anumite cuvinte datorită cărora să poţi merge la culcare cu zâmbetul pe buze. Un prieten te poate dezamăgi foarte rău în câteva clipite. Ăsta este un răspuns pentru Mr.P în special. Dragul meu, fiindcă face-se cum se face, îmi eşti drag, chiar şi după atâta timp, chiar şi după atâta necitit, chiar şi după atâtea sfaturi...Eu scriu. În general, când nu mă simt prea bine. Dar asta nu înseamnă că mereu mi-i aşa. Ba mai mult, n-am socotit de cât timp, să zicem de jumătate de an, un an, s-a coborât o pace magnifică asupra mea. Sunt foarte bine, nu te îngrijora, nu-ţi fă probleme. Vrând ne-vrând am ajuns să trec peste obstacole cu zâmbetul pe buze, şi asta fără să mă mint, crede-mă. Am ajuns să cunosc ceea ce valorez, fără să mă bat cu pieptul în piept. Ştiu pentru mine, n-o mai spun şi altora. Am ajuns să văd cine mi-e aproape şi cine nu. Nu le-o spun şi lor, ci ţin în mine. Iar toate astea, de cele mai multe ori, după ce trag linie, mă fac să zâmbesc. Iar Crăciunul acesta, bun, rău, cum o fi fost, l-am trecut zâmbit. Prea puţine clipe stările depresive au câştigat. Am ajuns la echilibru, Mr.P, şi mi-e bine. Motive de veselie sunt, chiar dacă mi le absorb din cele mai mici lucruri ale lumii.
Şi asta vă doresc şi vouă, celor ce v-aţi rătăcit din greşeală (sau nu) pe aici!

vineri, 23 decembrie 2011

Am trăit cu vrute şi nevrute şi-am murit cu fiecare zi

Probabil e ultima oară pe anul ăsta când vin aici. Nu ştiu dacă ţi-am zis, cafeneaua e acum mov şi are perdeluţe asortate. Bradul e făcut, are luminiţe roşii. Eu abia azi am cumpărat unul. M-am învârtit de vreo 5 ori prin piaţă, dar până la urmă l-am găsit.
Aseară mult, mult vin.
                Mă gândeam azi, iar, la lucrul acela pe care l-am zis mai demult. Cel mai rău lucru pe care ţi-l poate face un om e să te facă să te îndoieşti de tine însuţi. E un sentiment de neputinţă, nu mai ştii cine eşti, nu mai ştii ce reprezinţi, nu mai ştii ce ai bun şi ce ai rău. Cel mai urât lucru pe care ţi-l poate face un om e să te lovească atunci cţnd eşti jos, să-ţi strige în faţă toate defectele pe care le ai,
                Mi-a fost ascultată o rugă azi. Mi s-a răspuns la un minut distanţă, şi-am zâmbit. E bine să vezi că cineva acolo sus are grijă de tine, chiar când tu nu ai. Şi te miri, te miri când vezi că Dumnezeu te ajută, când tu n-ai mai fost la biserică sau n-ai mai zis o rugăciune de ani de zile. Te miri când vezi că oameni de la mii de kilometri distanţă te ajută, iar cei de lângă tine te îngroapă în noroi. Toate lucrurile astea te miră şi ajungi să fii şi mai debusolat ca înainte, ajungi să mergi pe străzi tremurând, cu lacrimi în ochi, să te simţi în cel mai pustiu şi vântos deşert, când defapt afară ninge liniştit iar ornamentele de crăciun îţi luminează calea. Şi a cui e vina că alegi aşa oameni lângă tine? A cui, dacă nu a ta? Şi ce să înţelegi când oameni de departe îţi spun că ai inima mare, iar cei care au avut-o în mâini scuipă pe ea? Să înţelegi că eşti rău? Că eşti bun? Monstru? Acum, în ajun de crăciun, în loc să stai într-un loc cald, să te gândeşti doar la globuri şi ghirlande, îţi faci procese de conştiinţă. Şi de aici, ştim cu toţii, n-ai să ieşi bine deloc.
                Asemeni unui ghiocel, care plăpând, de sub zăpadă, încearcă în zadar să-şi scoată capul. Iar o ninsoare, iar frig... Vine un moment, într-un final, după lupte lungi în care reuşeşte să iasă. Simte razele molcuţe ale soarelui, începe să se înzdrăvenească niţel... Îşi uşor, uşor, începe a zâmbi. Apoi vine un bocanc gros şi-l retează cu sictir. Doar fiindcă poate să facă rău, doar din motivul ăsta. Şi stau şi mă întreb, cine sunt, cum sunt, de ce? ce contează mai mult? Dacă, dacă nu... şi mai ales...cum am ajuns aici. Iar. Aici. Bocancul.

joi, 22 decembrie 2011

Yep

I don't have the energy to pretend I'm fine and that I like this year's Christmas, like I did last year.

joi, 15 decembrie 2011

Inserări

Măi gâză, tu-ţi aminteşti cum prima lună din vară ţi-ai petrecut-o prin parcuri, citind? Mai ştii ce îmbufnată erai când nu găseai o bancă liberă, şi trebuia să iei parcurile la rând? Sau când ajungeai să stai pe cimentul acela gri din spatele Consiliului? Cum toţi bătrânii intrau în vorbă cu tine, furându-ţi astfel din timpul de lectură? Şi cum după discuţiile cu ei, oricum rămâneai cu un zâmbet pe buze? Îţi aminteşti de fetiţa aceea foarte dezinvoltă care ţi-a ţinut companie în parcul cu lilieci şi ţi-a arătat pozele din excursia la Cetatea Lui Ştefan cel Mare? Sau cum Cofy se uita ciudat la furnici, neînţelegând, probabil, ce-or fi punctele acelea mici ce se tot mişcă printre lăbuţele ei? Furnicile din parc, nu furnicile lui Werber. Pe acelea le urmăream eu.
[cândva, într-o seară]
Ieri seară maşinile îngheţaseră. Iar îngheţul sclipea. Îngheţul sclipicios a reînviat dorul de iarnă înzăpezită şi de scârţâitul fiecărui pas.
Astăzi a fost soare toată ziua iar cerul de albastru de toamnă. Destul de frig însă, iar vântul îşi făcea simţită din plin prezenţa. M-am dus glonţ la Balena, pentru covrigi cu nucă şi-o cafea mare cu lapte. Iar acolo m-am simţit ca în vestul sălbatic, cu frunze uscate care se antrenau în vârtecuşuri. Şi cutii de carton răsturnate. Destul de pustiu.




****



La fel, îşi poartă părul puţin peste umeri. Ochii îi sunt la fel de mari. Căprui. Ciudat, nu s-au decolorat de salinitatea lacrimilor. Machiajul îl poartă simplu, accentuând puţin linia ochilor. Negru. Priveşte la fel de (sau poate mai) adânc ca înainte. Oftează. Puţini sunt cei care observă sau se opresc din mersul lor grăbit să-ntrebe ce-o fi în spatele lor. Poartă ruj roşu, fiindcă buzele-i sunt mici. Asemeni icoanelor bizantine, pictate astfel înadins, parcă să arate înfrânarea patimilor. Mai poartă rochia mamei de la cununia ei civilă. Alb murdar, croşetată de bunica. Floricele, găurele. Priveşte cu acelaşi interes ciorile şi-i la fel de geloasă pe negrul albăstrui şi strălucitor al penajului. Pe aripi. Adoră să le vadă cocoţate în vârfuri de copaci. Se opreşte din drum să culeagă pietre sau frunze. Se uită la nervuri precum copiii mici, înclinând puţin capul. Încruntând sprâncenele. Îşi imaginează, poate, că înţelegând lucrurile simple va înţelege cele mai mari taine ale lumii. Zâmbeşte la copii pe stradă şi spune mai mereu ce-i trece prin cap, nepăsându-i că băiatul de lângă ea şi-ar putea imagina o prostie gogonată precum cea că dacă vorbeşte despre copii înseamnă că vrea unul imediat de la el. Râde des în sinea ei neînţelegând unele aspecte ale vieţii. Râde. Se uită în soare până lăcrimează şi stă cu picioarele cocoţate pe pereţi imaginându-şi amintiri (sau amintindu-şi imaginaţii?). Nu-i plac ochelarii de soare decât purtaţi noaptea. Şi bea mult ceai. Desenează urât şi joacă volei cu mingi confecţionate din două perechi de şosete, într-o cameră mică de cămin.



****



Hai să recapitulăm, fuga, fuga, fuguţa. Două săptămâni de inactivitate. S-au reîntors vremurile de adormit la 3 noaptea şi trezit la 12 amiaza. Stare amorfă jumătate de zi, energie reînviată abia seara – exact cum văzusem în desenul acela – stat cu ochii în laptop alte câteva ore, găsit mărunţişuri de făcut pentru a nu lua proiectele de coarne. Ordine în dulap, turte (da, cu brânză de oi), o plimbare, o ţigară, un film, altă ţigară, un tetris.
Pe de o parte, îmi pare bine că lucrez productiv pe bază de stres. Pe altă parte, în schimb, mă cert mereu. Chestiunea stă în felul următor: nu facem nimic. Fiindcă nu facem nimic, se acumulează stresul. Încercăm în câteva rânduri să facem taskurile. Seara. Nu am făcut nimic. Stres. Toţi aceşti paşi necesită timp, prin urmare, ajungem la final să fim şi în criză de timp, şi stresaţi. Cu o noapte înainte (dacă nu cu câteva ore) terminăm tot. Răsuflăm uşuraţi, apoi râdem că ne-am stresat atât. Apoi apare un alt task. Din experienţele trecute, ştim că avem timp să-l facem şi că până la urmă tot reuşim. Trece timpul, apare stresul, cercul se reia.
Gânduri şi analize şi întrebări. Omul este infinit. Iar dacă nu ar fi el şi ciudat şi schimbător şi mofturos, ar fi banal şi plictisitor. Omul ridică şi coboară fără ca măcar să fie conştient de efectele acţiunilor sale. Nu-i mai pomenim pe cei care fac lucrurile astea dinadins.




Flăcările se jucau pe sânii ei. Era un decor de vis, şi nu ştiu dacă există om pe lumea asta să nu se fi simţit stăpânul lumii. O noapte cu cer senin şi cu mii de stele, un cort în vârf de munte, un copil femeie cu pielea mai albă decât luna, cu buclele atârnându-i până aproape de pântec, cu buzele roşii de parcă abia băuse, asemeni unui vampir, un pocal cu sânge. Focul pocnind şi aruncând jăratec. Miros de brad. Aer de munte. Flăcările se jucau pe sânii ei. Stătea puţin ghemuită, asemeni unui copil pe jumătate ruşinos, pe jumătate conştient de farmecul său. O femeie ce ştie să echilibreze aceste lucruri, aceea este o femeie în adevăratul sens al cuvântului. Eu, ca bărbat, nu apreciez nici târfele ce se fâţâie pe jumătate dezbrăcate (ele se cred sexy, însă defapt sunt de-a dreptul groteşti) şi nici puritanele cu fuşte până-n pământ şi părul strâns legat la spate, cu faţa ştearsă şi prafuită. Echilibrul. Acolo stă secretul. O femeie trebuie să ştie cum să fie şi amantă şi mamă şi soră şi copil. Ea ştia. Ea ştia prea bine.



****



Un binoclu, un binoclu mi-ar trebui. Un binoclu, să văd totuţi ceva acolo, niciodată n-am văzut ceva acolo. Adică, vreau să spun, pe cineva.  Lumină, uneori, şi şevaletul. Iar la parter, pare-mi-se, un tablouaş. Mi-ar trebui un binoclu să văd ce-i cu tablouaşul acela. După şevalet mi-am zis că trebuie să fie pictor. Că la urma urmei, cine altcineva să aibă la mansardă o cameră goală cu un şevalet? Am pierdut primăvara. E al cincilea an de când stau aici şi niciodată nu am fost atentă la casa din faţă. Mi-e obsesie doar de anul acesta.
Revin, merg să pun cartofii la fiert.

Cum măi, să-ţi fie lene să-ţi faci de mâncare? Cum să ronţăi doi biscuiţi toată ziua, biscuiţi care nici nu-ţi plac extraordinar, doar ca să-ţi amăgeşti foamea? De lene? Lene să curăţi doi cartofi şi să-i pui la fiert? Bine, stai, că nu-i chiar aşa simplu. Trebuie să spăl oala, fiindcă ieri mi-a fost lene s-o fac, trebuie să curăţ cartofii, cu un cuţit care taie prost, trebuie să-i spăl şi să cobor la etajul 1 pentur un loc la aragaz căci la doi sunt mereu ocupate (mint, acum nu era ocupat). Trebuie să dezgheţ şi carnea, s-o prăjesc...fiindcă nu, nu ţin post.

- De nici un fel?
- De nici un fel.

Revin. Obsesia cu casa pictorului (?) e nouă. Ce-i drept, un an am avut vederea spre deal, vreo doi eram în capătul celălalt al holului. Dar în camera asta, de exemplu, am mai stat un an. Anul 3. Nici atunci nu-mi amintesc să fi văzut ceva.

Spuneam că am pierdut primăvara. Ce-ar fi fost mai frumos să stau la pândă, cocoţată pe geam, 5 ore, să văd dacă se mişcă cineva acolo? Păsările ar fi cântat, porumbeii şi-ar fi făcut cuib în copacii care ar fi înmugurit, soarele m-ar fi bătut fix în frunte. Ar fi mirosit a primăvară, cu aerul acela proaspăt şi călduţ. Nu-i nimic romantic în a sta cocoţată pe geam în decembrie, cu hanoracul pe mine, eventual cu gluga pe cap, zgribulind de frig şi înjurând că nu se mişcă nici dracu’ acolo, să pot şi eu să-mi văd de treabă.

Partea bună din toată povestea asta e că urmează primăvara. Şi-i mai probabil să vină primăvara până să fac eu rost de un binoclu.
Casa este ciudată. Un arhitect ar spune că e un eşec total. Ar spune că e urâtă, ar spune „ntz ntz” şi-ar da din cap în semn de dispreţ.

Să fie aia o scară defapt? Să nu fie şevalet? Sau o schelă? Camera-i cam goală, pare neterminată. Să fie casa unui om absolut banal, fără simţ estetic, sau fară bani s-o termine şi-atât? Nu. Ăla trebuie să fie un şevalet. Trebuie să fie casa unui pictor. Ce dacă mansarda e nefinisată? E de înţeles. Aşa am văzut eu prin filme, camerele unde „lucrează” artiştii sunt gri şi goale. Şi e şi normal să fie aşa! Acolo se desfăşoară ei, artiştii, acolo se naşte arta! Acolo se întâmplă miracolele, aşadar, de ce să aibă nevoie de culoare e pereţi, de lustre strălucitoare sau covoare pe jos? De ce să aibă acolo mobilă de ultimă generaţie sau bâzdâbâcuri ornamentale în rafturi? Acolo sunt ei, artiştii şi arta lor. Altceva nu mai contează. Ştii? Până şi-n filmul acela, The Notebook, camera de pictat pe care Noah i-a pregătit-o lui Allie era la fel de simplă, cu toate că ea era o frumuseţe şi-o gingăşie de fată. Avea şi-o verandă mare, acolo la etaj, unde bătea soarele, unde stătea ea goală pe jumătate şi picta. De data asta, soarele, şi nu luna se juca pe sânii ei.
Revin. Cu siguranţă casa din faţă este a unu pictor! E ciudată căci e construită în pantă, iar asta face ca din faţă să pară de două niveluri, iar din spate (partea pe care o văd eu defapt) pare să aibă 3. 4 chiar, dacă iau în considerare şi garajul. Garajul...un soi de garaj, o chestie care arată a garaj, căci e făcut, cred, mai târziu, un fel de alipire. Asta unu la mână, iar doi la mână, n-am văzut niciodată vreo maşină. Trei la mână, nici cale de acces nu prea are.
Oricum ar fi, artiştii au mereu scuze. Şi-aşa şi trebuie, să aibă! Că e casa construită aiurea sau că are garaj fără cale de acces, ş-apăi ce!






****






În sala de seminar, pe tablă era scris cu majuscule, deasupra tuturor calculelor şi a formulelor şi-a celorlalte hieroglife, următoarea exclamaţie: "FII MAI ALTRUIST". Pe drumul spre covrigi, un bătrân cânta la nai. Pe bancă, lângă el - o cutie deschisă. În interiorul capacului era scris (tot cu majuscule): LIBERTATE. Tăiat cu un x roşu.... Peste stradă, pe scările dintre lei - un băiat cu parpalac negru ţinea în mână o pancartă "BIBLIOTECA VIE" şi se uita când în stânga, când în dreaptă. Noi mergeam la seminar.

sâmbătă, 10 decembrie 2011

marți, 6 decembrie 2011

Acrutzea

Sărătzica citeşte nuvela despre acrutzica. Inima-i zâmbeşte, cu toate că-şi spune acum că nu prea ştie mai nimic despre profesorul-alpinist-romancier-doctor? care, pe de altă parte, îi este tare drag. Dacă stau să mă gândesc, bine, prost, cum pot, niciodată n-am pus aceste informaţii de bază în faţa celorlalte. Nume, prenume, vârstă, meserie, familie. Mai degrabă am pus accent pe informaţiile ce nu se pot rezuma în cuvinte. Dar ce contează, la urma urmei. Contează produsul finit. Final. Ceea ce este. Poate că pierdem prea mult timp, unii dintre noi, analizând. Analizându-ne.
Visul de aseară a fost ciudat. Visam că „la ţară” s-a schimbat şi mai mult decât e schimbată acum. Visam că în locul casei bunicii (străbunicii) era casa lui nenea Mitru, schimbată. Un labirint. Iar în locul casei lu’ nea’ Costică, se ridica o vilă. Vila era a lui Cristi, care acum era burduşit de bani. Drumuşorul dintre casa lui nea’ Costică şi cea a bunicii (străbunicii) devenise o stradă în toată regula, plina ochi de vile care mai de care mai mari, mai colorate, mai strălucitoare.
Mini vacanţa de 1 decembrie (cum am văzut că se numeşte pe la ştiri) pe care am petrecut-o acasă a fost ciudată. Dumnezeu dă cu o mână, iar cu alta ia. Mi-a fost bine şi am văzut, de exemplu, statuile cioplite în piatră ce stau uitate în curtea Muzeului de Istorie. Ciudat mi s-a părut faptul că de 23 de ani trec mereu pe acolo şi niciodată nu le-am observat.
Acrutzea ar fi fost un eu într-o lume paralelă. Mă întreb ce-ar fi făcut ea în momentul ăsta. Dacă-ar fi masterandă şi dacă-ar scrie ascultând muzică, zâmbind.
Totul se rezumă la alegeri. Am zis pas atunci blondului. Poate că a fost o greşeală.
Pe prima poză era desenat un smile (adică zâmbet) şi scria „Be happy”. But I am happy. Luna stătea lângă luceafăr şi străluceau a senin şi a frig de iarnă. Iar apelativul „puştiu’ ”, trebuie să recunosc, mi-a plăcut la nebunie.
16 ani să fi avut atunci? Nu, nu cred. Nu chiar aşa puţini. Eram la liceu.
Detaliu omis (căci nu cred că a fost uitat): sexul pe motor. 

duminică, 20 noiembrie 2011

Sometimes

People were created to be loved.
Things were created to be used.

The reason why the world is a chaos is because things are being loved and people are being used.

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

joi, 10 noiembrie 2011

Dylan in tears

May God bless and keep you always 
May your wishes all come true
May you always do for others 
And let others do for you
May you build a ladder to the stars 
And climb on every rung
May you stay forever young
Forever young, forever young 
May you stay forever young.


May you grow up to be righteous 
May you grow up to be true
May you always know the truth 
And see the lights surrounding you
May you always be courageous 
Stand upright and be strong
May you stay forever young
Forever young, forever young 
May you stay forever young.


May your hands always be busy 
May your feet always be swift
May you have a strong foundation 
When the winds of changes shïft
May your heart always be joyful 
And may your song always be sung
May you stay forever young
Forever young, forever young 
May you stay forever young.

marți, 8 noiembrie 2011

Chestiunea stă în felul




următor. În ziua de azi, nici familia tradiţională nu mai există. Extinsă adică. Doar cea nucleu. Iar în unele cazuri, nici măcar nucleul.
Cam multe au dispărut în epoca actuală, nu credeţi? Cu mine vorbesc. Pe mine mă întreb. De ce am lăsat legăturile să se rupă? Ceea ce era la început o frânghie groasă şi puternică a devenit, încet, încet, praf. S-a subţiat uşor, în timp; a început să putrezească până s-a evaporat. Subliniez. Evaporat, nu rupt. O ruptură implică cu totul altceva. S-a evaporat. Plural, s-au.

Cert e faptul că uneori trecutul priveşte din umbră, peste umăr, iar eu n-am mai ascultat Walk of life de atunci.

luni, 7 noiembrie 2011

joi, 3 noiembrie 2011

Veşnicie

*
N-aş vrea să mai insist, societatea românească nu se dă în vânt după melancolii. Are alte preocupări azi. Toate legate de bani. Pe busole, în locul nordului, s-ar putea lipi un euro sau un dolar. Cine are chef să mă asculte pe mine lamentându-mă şi vorbind despre eşecuri? La fel ca în cazul luptei cu moliile, mă dau bătut. Mai ales că nu ţin să fiu văzut ca un maniac al regretelor şi să aştept compasiune. Îmi e suficientă eticheta de „pesimist”. Pe care, la drept vorbind, nici n-o merit. Cei care m-au considerat pesimist m-au supraestimat. Mi-au atribuit şi o concepţie despre viaţă şi despre lume. Ceea ce eu n-am. [...] Eu sunt un banal idealist, lipsit total de simţ practic, care merge pe drumuri înfundate ca pe un bulevard. Am urmat exemplul lui Diogene care s-a vârât într-un butoi, dar nu şi-a dus butoiul departe de lume, ci în piaţa publică.
*
Singurul bărbat despre care se poate afirma cu certitudine că s-a oprit la o singură femeie a fost Adam, dintr-un motiv lesne de înţeles.
*
Bărbaţii, domnilor, jură pe ceea ce n-au. Pe veşnicie. În schimb, cel pe care ei îl consideră un depravat prin excelenţă nu ţine să mintă. Don Juan recunoaşte că tot ce poate oferi femeilor este o fericire de moment.  Numai că tocmai această sinceritate îi înfurie pe bărbaţi! Ei se pornesc să vânture principii de cum aud vorbindu-se despre succesele lui Don Juan. De c eo fac? Din motive morale? Nici vorbă! Ceea ce îi irită nu este frivolitatea lui Don Juan, ci faptul că el pune în pericol, prin sinceritatea lui, minciunile bărbaţilor despre fidelitate. Se tem că nu vor mai fi crezuţi când îşi vor invoca sentimentele. Cu singuranţă, nu întâmplător toţi denigratorii lui Don Juan, din literatură şi filosofie, s-au recrutat din tagma bărbătească.[...]
*
Am vrut să-l opresc şi l-am prins de braţ. <>, mi-a zis, uitându-se la mine cu răceală. [...]De atunci, plâng ca o proastă. Îi plăcea să spună că orice dragoste e o formă de război. Cineva câştigă războiul şi cineva îl pierde. Dar nu l-am luat în serios.[...] M-am gândit să plec undeva, să nu mai văd oameni cunoscuţi care să mă întrebe cum o duc. Degeaba le-aş spune ce-i în sufletul meu. Oamenii cred în orice minciună, însă cu adevărul nu-i convingi.
*
Cum vă spuneam, în Lisa mă duc foarte rar. În ultimii doi ani, n-am mai fost deloc. Acolo nu mai am pe nimeni. Casa ridicată în vara dinaintea morţii tatălui meu, pe vatra casei părinteşti, e pustie, locuită numai de amintiri. În curte a crescut iarba, întrucât nimic n-o mai împiedică. Toamna e presărată cu mere şi pere căzute din pomi, care, neculese de nimeni, sfârşesc prin a putrezi. Exact ca trecutul din şura părăsită, din grajdurile pustii sau din grădina cu meri bătrâni, ameninţaţi să fie smulşi din rădăcini de orice furtună mai puternică. De câte ori m-am dus acolo în ultimii ani am trăit aceeaşi confuzie. Nu i se poate cere unui om să găsească neapărat un sens al vieţii sale. Acesta este un har şi, de fapt, sunt foarte puţini cei care au reuşit o asemenea performanţă. Eu nu mă număr printre ei. Dar cred că fiecare om trăieşte având un scop; de perspectivă sau unul imediat, asta n-are nici o importanţă. [...]drumul nu mai duce nicăieri decât spre „veşnicia” expirată din satul românesc interbelic. În acea „veşnicie” apusă existau – cred că am mai spus-o – cinci instituţii de bază: şcoala, cârciuma, biserica, primăria şi „gura satului.   [Octavian Paler, Calomnii mitologice – Fărâme din conferinţe nerostite, Editura Adevărul Holding, Bucureşti, 2010]





Începusem să povestesc despre copacii coloraţi pe care i-am văzut în pădurile din drumul spre casă când am amintit şi de planul pentru o săptămână din vară. Vorbeam cu G. iar el mi-a tăiat elanul imediat, într-un mod destul de brutal, spunând sec şi ferm că satul tradiţional nu mai există. Prin Conferinţa unui impostor, Paler zice acelaşi lucru. Se observă totuşi un „Sau poate e pe cale să dispară”, de care, sinceră sp fiu, eu mă agăţ şi cu dinţii, şi cu unghiile, şi mai ales, cu toate speranţele. G. mi-a amintit de fotografiile pe care i le-am trimis, odată demult: cea cu căţelul legat cu un lanţ gros şi cea cu pisicile ce stăteau leneş pe bancă. Mi-a zis că se vede pace în ele. Mi se făcuse dor şi-am început să le răsfoiesc. N-am mai fost la ţară de cel puţin doi ani şi pe lângă motivul principal care-mi face inima să mi se chircească la gândul de a merge acolo, sunt şi schimbările petrecute între timp. Abia acum mi-am dat seama. Cu toate că le cunosc, prefer totuşi să-mi rămână în amintiri vechile piese. Da, am văzut gardul nou, din fier forjat, dar eu vreau să rămân cu cel găurit, putrezit pe ici, colo, căruia începea să-i cadă vopseaua verde. Da, ştiu hambarul din grădină, cel înalt cu tablă roşie, dar prefer să rămân cu capiţele de fân pe care ne suiam să aşteptăm Olcitul albastru. Acum nici Olcitul albastru nu mai este, şi nici unchiul. Am să merg chiar mai departe în trecut, să spun că vreau să rămân cu drumul acela mai lung, făcut cu bunica dimineaţa. Ajungeam acolo cu „cursa”, un autobuz care clănţănea din toate încheieturile şi care emana un puternic miros de carburant. Apoi trebuia să înconjurăm puţin, căci pe-atunci drumul scurt nu era gata. Înconjurând, trebuia să trecem pe un pod care mereu îmi dădea fiori(am mai povestit, cu siguranţă). Avea găuri şi eu mereu mă uitam în jos. Apa se vedea verzuie şi învolburată, şi curgea foarte repede. Treceam podul acela cu respiraţia tăiată, iar când ajungeam dincolo, simţeam o mare uşurare. Parcă era un fel de probă pe care trebuia s-o treci pentru a ajunge „dincolo”. Apoi urma un drum lin şi verde. Pe o parte dealul cel mare, pe cealaltă râpa. Urma un alt pod, rotund ca un fund de ceaun de mămăligă (dar nu la fel de negru). A doua casă. Poarta se deschidea greu, scârţâind. Câinii lătrau (până să înceapă a da din coadă). Găinile se plimbau ţanţoş prin curtea, pe atunci, neasfaltată. Când ploua, noroiul era amestecat cu puţinele petice de iarbă care supravieţuiau orătăniilor. Noroiul era rece iar mie-mi plăcea senzaţia pe care o aveam când picioarele mi se cufundau în el. Alunecam. Jucam fotbal cu o minge spartă şi roşie. Ne jucam şi cu copiii vecinilor. Doar pe Roxana mi-o mai amintesc, vag. Făceam scenete, ne costumam, făceam ce se numeşte acum „karaoke”. Cu tot cu dans. Croiam haine pentru păpuşi. Făceam borş cu buruiene din grădină. Şi ne băteam să radem coaja de mămăligă din ceaun, peste care era turnat lapte proaspăt. Mergeam după ciuperci, însă mie îmi era frică să intru în pădure, căci de la primii copaci întâlneam pânze cu paianjeni graşi, iar eu pe atunci aveam groază de paianjeni. Fluturii mei preferaţi erau aceia mici şi mov, iar florile – gura leului. De pe deal, care atunci era mult mai mare decât e (pare) acum, vedeam cum arată soarele în apus, în Dracşani. Şi greierii... 


marți, 1 noiembrie 2011

Dă-i omului o mască şi-ţi va spune adevărul.


Mama mereu mi-a spus că n-o să-mi plătească facultăţi private doar ca să obţin o diplomă. Că n-o să plătească şi n-o să apeleze la pile ca să îmi găsească vreun loc de muncă. Încă de pe vremea când eram în generală, mi-a zis clar: dacă vrei înveţi, dacă nu vrei să înveţi, nu-i nici o problemă, la dat cu mătura pe străzi sigur o să te accepte. Măturătorii au şi spor de ruşine, ai să poţi trăi, probabil, din salariul ăla, faci cum vrei tu. Mama mereu mi-a zis că ea nu mă opreşte de la nimic, dar să am în vedere că faptele mele au consecinţe, iar consecinţele tot asupra mea se vor întoarce. Mama nu mi-a interzis nimic, niciodată. Am făcut şi prostii. Am luat şi note mici. Şi diplome. Am mers şi la furat (de mere, de lalele, de trandafiri, de vişine, de corcoduşe, de struguri, de ceapă). Am stricat păpuşi. Am mers cu galeria microbiştilor prin oraş. Am fumat şi-am chiulit de la şcoală. De obicei mă întind atât cât îmi ajunge plapuma. Ce-i drept, recunosc, am rămas şi cu degetele pe-afară uneori. Sunt învăţată şi cu rău şi cu bine, iar pretenţioasă, sclifosită şi cu nasul pe sus n-am fost niciodată. Ce-i drept, am ai mei pitici. N-am cerut niciodată ce n-am putut sau n-am vrut să dau. Am întors mereu, chiar de prea multe ori, şi celălalt obraz. Dar nu uit. Am încercat mereu să fiu diplomată şi să nu arunc cuvinte murdare în mod gratuit. Am încercat să ajut, pe cât mi-a fost cu putinţă. Nu spun că am reuşit întotdeauna. Nu spun nici că am fost mereu dispusă s-o fac. La chestiuni minore am şi minţit, doar ca să scap de „povară”. Sunt un om plin de defecte. Sunt oameni care întreabă "Ce faci?" din obişnuinţă. Lor le răspund mereu cu "Bine." Nu merg la biserică. Extrem de rar. Când mă rog (la fel de rar), o fac în particular. Nu-mi plac preoţii, nu-mi plac bisericile şi nici oamenii din ele. Poate uneori critic prea mult. Mama mereu mi-a zis că trebuie să laşi loc de bună ziua. Dar eu sunt puţin mai tranşantă. Chiar dacă, uneori, doar asemeni unui câine ce latră dar nu îndrăzneşte să se apropie. Uneori dau vina pe trecut. Uneori dădeam vina pe mine. Uneori mă gândesc la viitor. Şi trăiesc prezentul. Mama mereu mi-a zis să socotesc bine înainte să mă bag la tras căruţe. Şi mereu m-am bagat la tras doar acele căruţe pe care am ştiut că le pot duce la destinaţie. Prefer boala şi epuizarea, eşecului. Comunicarea ocupă un loc de cinste printre nevoile mele. Mama mereu îmi spune să las de la mine şi mereu găseşte scuze celuilalt. Acelaşi lucru îl fac şi eu cu alţii. La mine e un fel de nevoie de echitate, nu ştiu cum e cu mama. Eu, ştiind doar o variantă a poveştii, prefer să ţin partea necunoscutului. Sunt şi foarte empatică(e corect spus?), şi încă nu m-am hotărât dacă e defect sau calitate (se poate ca o calitate în ochii lor să fie defect pentru tine. Mine.)
În balcon la bunica au intrat zilele trecute două vrăbiuţe. Bunica s-a speriat, ca nu cumva să-i spargă vreun geam sau să-i deranjeze vreo floare. Vrăbiuţele şi-au făcut treburile pe faţa de pernă, care era în balcon, la aerisit. Bunica: „N-au ştiut să facă la oliţă, na, acum trebuie să spăl.” Iar o altă întrebare interesantă: cum făceau sex dinozaurii?

duminică, 30 octombrie 2011

Dungi

Era un soare pe masa din Alpin. Cea din mijloc. Băieţii savurau cafea din două ceşti, mari, roşii. Şi târzii.
Pe drum. Pe cer, într-un măr, erau mere roşii. Frunze puţine. Mere roşii. Cer albastru. Clădirile înalte erau gri, părăsite, iar pe ici pe colo geamurile erau sparte asimetric. La marginea unei grămezi de gunoi, pancartă „Interzisă depozitarea gunoiului”. 12 grade. 20 de minute. Soare. Aflăm, apoi, că defapt erau 18. Gradele. Cald, ca acasă.  Cimitire cu cruci albe, gri sau din fier. Unele vopsite, preponderent în albastru. Altele cu rugină. Verde, cărămiziu, galben, portocaliu, oranj, roşu, deschis, închis. Maron. De la depărtare, chiar mov pe alocuri. Nuanţe, nuanţe, nuanţe. Ca în viaţă. La drum, măceşe sângerii pe crenguţe gri. Roşu aprins. Mesteceni albi. Soarele se joacă cu pădurea. Inmulţim nuanţele de sus de zece ori. Un bătrân pe câmp. Căruţă, cal negru. De unde energie? Plan pentru vara viitoare. O săptămână la ţară, la necunoscuţi. FĂRĂ MEAJAMENTE. Fără curent. Cu năframă albă pe cap, cu cizme de cauciuc, în glod. După găini şi vaci şi haine peticite. Fără teama de a pica din căruţă. Fără menajamente, până fac bătături în palme.
Sunt unii care văd avantaje în a fi fileu. Fileului îi e mai greu. E urât să fii şi minge. Dar şi fileu. Nu eşti în nici o parte.  Am fugit mereu de normalitate şi de modele gata făcute.  Şi cu toate astea, mereu m-am întrebat cum ar fi fost dacă totul ar fi fost normal. Încă mă mai întreb, uneori, rar.
În partea gri a oraşului oamenii dorm pe cârje, în frig, bolborosind discuţii cu fantasmele minţii injectate cu alcool ieftin. În partea non-gri a oraşului oamenii beau Merlot  la căldura casei lor. Cine să-i condamne şi pe care dintre ei?
De mâzgâlit am chef, nu de scris. De mâzgâlit cu o pensulă groasă, cu smoală, pe nişte pereţi corojiţi. Îmi place dunga de pe mijlocul drumului. Îmi plac filmele cu oraşe părăsite în care personajul principal se plimbă pe mijlocul drumului. Pe dunga albă. Şi mereu când fac drumul ăsta seara îmi imaginez un accident urât cu cioburi mari de sticlă în venele sângerânde ale gâtului meu.

marți, 25 octombrie 2011

Impresii

Impresii. Căci n-au mai fost demult.
Vise ciudate şi destul de tâmpite, iertată să-mi fie descrierea. Soarele roşu, mare şi puternic, stătea pe acoperişurile caselor, impunător. Arăta ca un titan pregătit de luptă. O nouă zi. Un căţel intra tacticos într-un parc de joacă pentru copii, nerespectând programul scris caligrafic pe o tablă ruginită, bătută de ploi şi vânt. 

Probabil că trăistuţa adusă de tata de la o mănăstire nu se potrivea cu geaca de piele. Probabil. Se izbea în mers de blugii rupţi. Blugi rupţi ce cădeau nepăsători pe bocancii prăfuiţi. Mesaj astă noapte. Da, dormeam. Nu, ieri n-am avut nici un film, nici o stare depresivă, nici o problemă. Sau...problemă? puseu de sinceritate. Să zicem. În altă ordine de idei, dar tot apropo de filme, ieri am plâns destinul ecranizat al lui Don Quijote.

Mi-a venit în gând, nu ştiu de ce (subconştientul lucrează), poezia lui Iosif : „Se-ntorc iar zilele noroase,/Cu negurile somnoroase,/Și-amurgurile timpurii —Vin diminețile urâte/Și nopțile posomorâte/Și lungi, și negre, și pustii.../Copacii, despuiați și jilavi/Și triști ca cerșetorii schilavi,/Gem biciuiți de vânt și ploi —/Podoaba lor de-odinioară/O zdreanță putredă-i ce zboară/Și-i tăvălită în noroi...” Îmi pare de-o frumuseţe rară, ce are un colţ subţire şi lung, insesizabil aproape, ce-ţi pătrunde adânc în inimă fară să-ţi dai seama. Probabil e din cauza vremii, din cauza ploii din ultimul timp, a ceţii de ieri, a frunzelor lipite de asfalt. Dar e departe de a fi urât sau trist. E un tablou ce se repetă, la urma urmei, anual; un tablou care face parte din marea expoziţie a toamnei. Căci ea nu înseamnă doar frunze colorate în care bat raze slabe de soare, struguri şi gutui.

Ieri a fost o zi gri. Gri, spun, la exterior. Cerul era greu, dar măcar te făcea să te simţi în pielea lui Atlas. De călduţ era călduţ, de plouat nu ploua, vânt nu am simţit. Am coborât alene până în Piaţa Unirii, iar pe drum am împărţit doi covrigi cu porumbeii. Ciudaţi porumbei. De sub parpalacul lung şi înfiorător de negru îmi ieşea doar o mărginuţă de la fusta roşie, şi mă gândeam că trebuie să fie o pată de culoare destul de tare.
Abia orele 9 ale dimineţii.

Salutăm cireada feminină de la bancă şi cârdul masculin din trafic, pentru a trece cât mai repede la următoarele.
Seara. Ten Years After.


Fotograful avea ochii concetraţi în obiectiv iar mintea, la cântec. Buzele fredonau. Stătea când în dreapta scenei, când în stânga, după boxe. Blitz. Blitz. Umbra lui şi-a aparatului, pe peretele roşiatic.
Trecutul şi prezentul. Pe scenă, în sală. Spectacol, energie, transfigurare. Amintiri de la Woodstock. Chiar şi ale mele. Cu iarbă şi flori şi desculţi şi cu cer; mult, mult cer. Stai să te întrebi de unde atâta energie. Pasiune. Hobbit.

Un fluture de noapte stătea îngheţaţ pe perete şi se uita la mine cu aripile. Camuflaj, apărare. Semăna cu o mască antică, tribală, exotică. Mâţele se jucau. Una pe gard, una jos. M-au speriat.
O hârtie bine cunoscută. Totuşi, emoţie şi ochi înlăcrimaţi. Aproape zece ani. Ţin minte. Şi iar coincidenţă.





sâmbătă, 22 octombrie 2011

Tigrisor

Ah, da, ştiu că am spus de-atâtea ori că îmi învăţ lecţia şi las totul să curgă pe lângă mine. Adică să las totul să curgă fără să mă mai lovească. Dar versurile încă nu s-au adeverit. As your heart grew colder and finally turned to stone. CEea ce este, oarecum, pozitiv, în toată povestea aceasta e faptul că după primul moment în care mă clatin şi uneori chiar pic, încep să râd şi să merg mai departe cu privirea ridicată. Poate că am şi noroc. Mă întorc la blues şi mai apoi la Paler. Citind, scriu.
Oricum... .
Tigrişorul se pisicea şi-şi scotea gheruţele a joacă. Îi era frig, poate foame, dar torcea. Fuge când îl alungi, vine când îl chemi. De la ei om fi învăţat?

miercuri, 19 octombrie 2011

The best is yet to come

Cărţile aşteaptă. Scrisul aşteaptă. Trimit spre citire texte vechi. Le retrimit, defapt. Lumânările, cafelele, gentuţele aşteaptă. Anathema, Forgotten Hopes. Despre fotografie nici nu mai vorbesc. Despre mersul acasă, nici atât. Agitaţie, proiecte, maldăre de ziare, cărţi. Plimbările în parc, pe timp de toamnă târzie, rece dar cu un soare cald, cu frunze roşii şi galbene....cu scris în joc de gâze în raze. A trecut vara. Primim vederi din Mallorca. Primim cuvinte frumoase, de încurajări. Primim semne că unora le pasă şi vor să ne fie aproape. Şi se interesează, şi ajută prin ascultare sau cuvinte. Contează foarte, foarte mult, oricât de mic ar părea. Iar în ultimul timp, în momentele cele mai gri, cele mai ploioase şi cele mai pesimiste, atunci, exact atunci se-aud clinchete de clopoţei de la oamenii dragi. Roata se învârte mereu, şi tot ea are să regleze toate lucrurile. Nimic nu se uită, multe se iartă, nimic nu rămâne nepedepsit. Cerurile încep să pară din ce în ce mai senine, iar albastrul de toamnă e una dintre cele mai frumoase culori din lumea aceasta.

Iar acum, în final de zi, după câteva oftări, lacrimi şi dezamăgiri, după câteva cuvinte şi bătăi încurajatoare pe umăr, mergem la somn cu zâmbetul pe buze (şi mai ales în inima).

duminică, 16 octombrie 2011

miercuri, 12 octombrie 2011

Galben

12.10.2011
Ştii, la ferestre, noi avem faianţă albă pe pervaz. S-a strecurat, nu ştiu cum, o frunză înăuntru. E galbenă şi-i de o „perfectitudine” din aceea de care cauţi mereu în parc, şi găseşti cu greu. E toamnă, mă gândesc, dacă frunzele sunt aşa. Vara aceea zâmbeam, figură. Şi totuşi n-a fost. Nici vara următoare. Spun, cea care tocmai a trecut. Dar acum se pare că e toamnă. Acolo. Mereu acolo şi atunci şi nu acum şi nici aici.

no connection

no connection
p.s.:  prefer să pierd altceva decât respect de sine şi principii.

vineri, 7 octombrie 2011

miercuri, 5 octombrie 2011

sâmbătă, 1 octombrie 2011

sâmbătă, 10 septembrie 2011

10 septembrie


Cafenea, chelneriţă nouă. Cafea.
Calendaristic, este toamnă. Din punct de vedere al precipitaţiilor şi al temperaturilor din ultimele zile (şi nopţi), tot toamnă e. Dar încă nu e toamna aceea uşor călduţă cu raze de soare şi frunze colorate. În prima zi de toamnă de tipul acesta am să mă plimb prin parc prin frunze până ce papucii-mi vor fi gri cu praf şi-am să ascult de la Eurythmics I saved the world today, chiar dacă eu nu salvez nici un fel de lume.
Probabil mă repet, dar după ce am citit Copilul divin, mi-am promis că nu mai citesc nici o altă carte scrisă de Pascal Bruckner. Forma ideii m-a zdruncinat enorm, a fost o carte care cutremură. Ideea în sine (dacă am mai cunoaşte lumea, am mai fi de acord să ne naştem?) de asemenea. Problema este că din ziare aflăm prea puţine. Eu la momentul de faţă, cu toate stările mele depresive şi toate problemele şi toate analizele şi toate fricile, tot aş fi dat un răspuns afirmativ. Nu există un singur motiv. Nu am să spun că e din cauza iubirii. Nici măcar în sensul ei larg – iubirea de părinţi, de prieteni, de natură, de Om. Am să spun, poate, că aş răspunde afirmativ din cauza experienţei. A acelui infinit finit pe care îl trăim, simţim, vedem, respirăm. A acelui infinit care nu poate fi prins nici în cuvinte, nici măcar în amintiri. Am corelat oarecum întrebarea aceasta cu aceea din religie. Cu...dilema botezului şi a religiei (spun religie şi nu credinţă). Botezul îl primim când nu avem conştiinţa a ceea ce înseamnă botezul sau religia. Unii spun că botezul ar trebui să aibă loc când copiii sunt puţini mai mari, pentru ca decizia să fie luată în cunoştinţă de cauză, dacă se poate spune aşa. N-am făcut niciodată o analiză a religiilor, şi nu m-am întrebat niciodată dacă o altă religie mi s-ar potrivi mai bine. Nu sunt, oricum, o persoană religioasă, cu toate că în ultimul timp, mai ales din egoism, am încercat să mă întorc către un ajutor, să-i spunem, divin. Problema asta rămâne o frământare pentru mine. Dar să mă întorc. După câţiva ani de la cartea cu pricina am citit Luni de fiere. O altă carte destul de zdruncinătoare. Extrem de bine scrisă, cu o putere foarte mare. De ce m-am întors acum la Bruckner? Fiindcă am văzut prima parte a emisiunii Ca la carte, pe care am găsit-o pe situl Tvrului. Şi probabil în scurt timp am să procur şi Pradoxul iubirii şi Hoţii de frumuseţe. Ţin minte din liceu, de la ora de română, când vorbeam despre Dacia Literară, axioma următoare: judecăm opera, şi nu omul. Pe de o parte sunt de acord, şi spun că viaţa personală a unui scriitor nu ar trebui să afecteze opera. Inversa este la fel de valabilă, iar renumele unui scriitor, să spun, nu ar trebui să se transfere în mod direct (pozitiv, se înţelege) asupra unei opere, dacă aceasta nu este reuşită. DAR nu spun nici că autorul ar trebui lăsat în umbră doar pe baza acestei idei, fiindcă în el se poate descoperi un om polidimensional, pe care-ţi place să-l asculţi, de la care ai ce învăţa. Iar pe lângă înţelegerea individuală a operei, explicaţiile lui pot lua un văl de pe ochi. Eu nu ştiam ce să cred despre omul Bruckner după ce am citit cele două cărţi. Lucrurile sunt, să spun, cu un procent mai clare după ce l-am ascultat. Curajul şi ideile care l-au ghidat mi-au plăcut. Nouă, majorităţii, ne lipseşte curajul. Iar libertatea ne constrânge. Când scoţi un om din lanţuri, acesta adesea nu ştie ce să facă. Stă. Asta în cazul în care libertatea (cea deplină, după părerea sa şi a multor altora, este una dintre cele mai copilăreşti idei) nu duce la autodistrugere. Vorbea de asemnea despre dihotomie. În romane îşi dă frâu liber iar în esee (nu, n-am citit încă nici unul) este moralist. Ca două părţi care se completează (sau se luptă între ele?). Şi bănuiesc că în fiecare om există o multitudine de alţi mici oameni care îi formează defapt persoana. Mereu am spus că nu am încredere în extreme. Iar cu cei pe care se vede cum omuleţii mici din interior se luptă să ajungă la un soi de consens pentru a-i asigura existenţa – mă identific. Suntem ca un vulcan. Uneori lava dinăuntru doarme, alteori, izbucneşte. Iar pe lângă amalgamul de elemente din interior, reacţionăm de asemenea şi la cele din exterior. Nu doar noi ca oameni, ci asta se întâmplă la toate fiinţele vii. Doar că la ele (se presupune) că reacţiile sunt de ordin fizic. Fotosinteza, îngheţul, foamea. Când oare se va descoperi că o frunză gândeşte şi simte? Nu avem oare, fiecare dintre noi, două părţi care se luptă atunci când, de exemplu, trebuie să luăm o decizie? Îngeraşul şi drăcuşorul. Albul şi negrul. Ying şi yang. Iar la final, cine pune ultima pietricică astfel încât balanţa să se încline într-o anume parte? Instinctul? Experienţa? Nepăsarea? Uşurinţa?

În altă ordine de idei, în ultima perioadă, înainte să adorm, îmi imaginez o discuţie cu un psiholog. Iar chestiunea aceasta e ca un must do pentru mine. Poate că am ajuns la fundul sacului iar acum caut ajutoare unde nu le-am căutat până acum. Ca şi în cazul credinţei. La ora actuală am o singură funie de care încă mă agăţ şi care încă mă ţine pe linia de plutire. Dar frânghia aceasta (să-i spun mai bine aţă?) se subţiază pe zi ce trece. Iar când se va rupe (odată cu terminarea masterului, căci el e aţa), cred că am să fiu într-un picaj liber, iar acum încerc să mă pregătesc pentru cădere.
O altă chestiune de care trebuie să scap (fiindcă mă face să analizez lucrurile de 123.421.345.123 de ori înainte şi-mi consumă un procent enorm de energie) este frica de eşec şi mai ales frica de a nu dezamăgi oamenii ce apreciază la mine fel de fel de lucruri micuţe de care dispun sau pe care le fac. Nu spun că trăiesc pentru alţii. Nu sunt atât de altruistă, însă sunt atâţia oameni care m-au dezamăgit pe mine şi care au decăzut în ochii mei, încât mereu încerc să am grijă.



joi, 8 septembrie 2011

Night and funny feeling



Funny how everytime I listen to Tina's "Simply the Best", I'm thinking about myself and nobody else.

duminică, 4 septembrie 2011

chestiuta


Spuneam că sunt dependentă de oameni. Oricât aş fi eu de singuratică. Multe procese şi analize vara asta. Poate că sunt mai bogată. Lumea e mică, iar surprizele sunt plăcute. E bine să zâmbeşti din când în când. Nu sec, ci cu motiv. Unii sunt săraci şi se complac în mizeria lor. aleg singuri să-şi poarte ochelarii de cal. Probabil că nu vor şti niciodată ce-au pierdut. Îmi plac provocările, îmi plac ideile, oamenii, cuvintele. Ştiu că sună siropos şi sună a cuvinte goale. Norocul meu că nu sunt. Se învaţă de la fiecare câte ceva. Exemplele rele tot lecţii de viaţă sunt. „Uite, aşa nu vreau să fiu, aşa nu vreau să vorbesc, aşa nu vreau să mă pierd.” Se pierd multe vieţi, şi-i păcat. Să rămânem totuşi optimişti. 

marți, 30 august 2011

Irene




I want to talk about Irene. A couple of Irenes, actually. In the summer of 2011 I went to the US to work, to see how is it like to live there, to meet new people and different ways to see life. I was trying to find myself, too. After one month, I had to move out from the apartment where I was living to some new place. There I met Irene. She was a 72 years old lady with the bluest eyes I’ve ever seen. It was August, and everyone was talking about another Irene, the hurricane. She heard that I just moved in the building and came with some home-made delicious cookies to say hi. I find it kind of strange, but I saw in many movies that it’s kind of a custom there, to greet the new neighbors. She invited me over for a tea. Her apartment was just like her, very simple yet extremely beautiful. She had some old decorating objects that made the place warm and cozy. I told her about myself, told her about Romania, about the beauties and the problems of my country, she told me about her life and childhood, and we talked like that for hours and hours. She showed me her photo album but what I liked most was the way she was talking. A very calm and peaceful lady.  “You are a very beautiful woman, I said, when I was looking at a photo of hers. She was in her 20s.” “I was, my dear, I was”. “No Irene, you still are. Haven’t you noticed? I didn’t ask you if this photo is yours, because you haven’t changed so much, you still have this gorgeous eyes and this beautiful smile. Yes, I know that mister Time gave you few wrinkles, but you are still a beautiful lady”. “Few wrinkles?!” and she started to laugh.
                I am 22, she was 72 but I spend many hours in her company, not because I had pity on her, but because I enjoyed her stories. And she had many stories to tell, and I’m the type of person that seeks to learn from everyone and everything. One day, she showed me her collection of brooches and told me their stories. Some were hand-made, some were very expensive, from India or China or South America.  She knew exactly who she got them from, on which occasion. And I realized that those brooches were like a novel of her life, and that is why she loved them so much.
                She taught me many things, how to talk with little children, how to maintain their attention, how to see beyond the pack. She said to me once that life can be bitter-sweet, and we choose if we take the sweetness or the bitterness out of it.
She was the one that taught me what should I do when a hurricane strikes, because, as I already said, we were expecting the other Irene. The only thing that she didn’t tell me was the fact that she had cancer. Couple of days after the storm calmed down, I went to Irene to have some tea. Nobody answered my knocks on the door. Another neighbor that saw told me she is in the hospital. “Hospital? What is she doing in the hospital” “Well, you know she has cancer and she didn’t felt good at all this morning.” “Cancer?!”
                On the way to see her I was thinking how was it possible, how come I didn’t knew, how come she never complained about it. I never saw her sad, she was always smiling and she seemed to be happy. All the time. I remember that at the beginning I was thinking that she is either crazy or she won a big prize or something. I told her this and that’s when she told me that everything relies on the way you look at life.
I understood from the doctors that the disease was in the final state and they didn’t have anything else they could do. I was holding her hand and she told me that her father used hold her hand like that every evening, and sing to her “Good night Irene” and she’s sorry that she didn’t teach me that song. But I knew it so I started: “Iiiiiireeeene goooood night, Ireeeene gooood night, good night, Ireeeene, goooood night Ireeeene, I’ll see yooouuu in my dreeeaaaaaaams ”. She was surprised, her blue eyes were filled with tears and she gave me the most serene smile. That was her last breath. She passed away on the first day of autumn, September 1st.
I came back home in Romania and every single time I was talking about Irene I had tears in my eyes. But I wasn’t sad, I was happy and grateful that I had the chance to meet her and learn from her. One evening, the sky was filled with stars, and as I was looking up, I was thinking that Irene is up there and maybe she looks at me in that very moment and sends me her serene smile. It's so easy to make someone smile...

     I hope you rest in peace, Irene.

                All the victims of hurricane Irene, of all hurricanes, rest in peace! 





Inspired by Doamna Clara http://elzorab.blogspot.com/2011/08/doamna-clara.html

sâmbătă, 27 august 2011

Cookies


The wagon full of cookies

Blank page...what to write...what to write...

The wagon would be a gipsy wagon. I like to think that in another life I was a gypsy. I love gypsies. Those old fashioned gypsies. The cookies are my hopes and dreams. Few are real cookies. Too much sugar is not good for health, they say.
No. I was sitting here and trying to figure out what to write. I mean...what are those hopes and dreams of mine? Of course, I could write about those that I used to have. Not anymore. I’ve lost most of them.  And they never got replaced by new ones. I remember something that is written on my uncle’s wedding photo:  “It may take years to realize a dream, but dreaming itself is an elevating experience.” I think there was a time when I was dreaming more. It’s called childhood, I guess. I got used not to dream anymore about millions of things because of the fear of getting disappointed.  I don’t want this to be a sad or pessimistic story. It is not. It’s the way life goes. I take it as it is; it’s a step that made me who I am today. Of course, you lose or forget some dreams you had when you were a child. I don’t remember dreaming to become a doctor or a ballerina. I was just thinking about a happy life, a careless existence, with lots of true friends, joy, and of course, I was dreaming about finding the one. There has been a period of my life when I thought I found him. After a while, I saw that he wasn’t that one. After another while, I was certain that the one does not exist, because we are selfish and do not compromise that easy and we want to experience more. And you do need to compromise to live with someone. And you do need to experience more. Now I’m trying to forget all this and just sit and wait to see what happens next, like a spectator at a good movie. Life is a very good movie, I believe. The only difference is that we are the main character, the director and the screen writer of the movie. So that could be a hard job sometimes.
But I lie. I do dream. Even through these words I dream. In that field of sunflowers I was dreaming.
And if I think about it, I smile more often now. Not only because I don’t get disappointed, but because I salute the irony of life and I’m trying to greet every hit with a smile.
But let me get back to the wagon full of cookies. So what are the cookies? Well I guess the wagon is my life and the cookies are the events that I’ve been through and those that will come. Some are with Swiss chocolate and some are full of worms. Sorry for the grotesque image.
A gypsy wagon can be colorful and full of life and joy and music. Gypsies know how to enjoy life. But it can also be dusty and dirty and ragged.  
The best cookie of all: the music. Period.