Veşnicie

*

N-aş vrea să mai insist, societatea românească nu se dă în vânt după melancolii. Are alte preocupări azi. Toate legate de bani. Pe busole, în locul nordului, s-ar putea lipi un euro sau un dolar. Cine are chef să mă asculte pe mine lamentându-mă şi vorbind despre eşecuri? La fel ca în cazul luptei cu moliile, mă dau bătut. Mai ales că nu ţin să fiu văzut ca un maniac al regretelor şi să aştept compasiune. Îmi e suficientă eticheta de „pesimist”. Pe care, la drept vorbind, nici n-o merit. Cei care m-au considerat pesimist m-au supraestimat. Mi-au atribuit şi o concepţie despre viaţă şi despre lume. Ceea ce eu n-am. [...] Eu sunt un banal idealist, lipsit total de simţ practic, care merge pe drumuri înfundate ca pe un bulevard. Am urmat exemplul lui Diogene care s-a vârât într-un butoi, dar nu şi-a dus butoiul departe de lume, ci în piaţa publică.

*

Singurul bărbat despre care se poate afirma cu certitudine că s-a oprit la o singură femeie a fost Adam, dintr-un motiv lesne de înţeles.

*

Bărbaţii, domnilor, jură pe ceea ce n-au. Pe veşnicie. În schimb, cel pe care ei îl consideră un depravat prin excelenţă nu ţine să mintă. Don Juan recunoaşte că tot ce poate oferi femeilor este o fericire de moment.  Numai că tocmai această sinceritate îi înfurie pe bărbaţi! Ei se pornesc să vânture principii de cum aud vorbindu-se despre succesele lui Don Juan. De c eo fac? Din motive morale? Nici vorbă! Ceea ce îi irită nu este frivolitatea lui Don Juan, ci faptul că el pune în pericol, prin sinceritatea lui, minciunile bărbaţilor despre fidelitate. Se tem că nu vor mai fi crezuţi când îşi vor invoca sentimentele. Cu singuranţă, nu întâmplător toţi denigratorii lui Don Juan, din literatură şi filosofie, s-au recrutat din tagma bărbătească.[...]

*

Am vrut să-l opresc şi l-am prins de braţ. <>, mi-a zis, uitându-se la mine cu răceală. [...]De atunci, plâng ca o proastă. Îi plăcea să spună că orice dragoste e o formă de război. Cineva câştigă războiul şi cineva îl pierde. Dar nu l-am luat în serios.[...] M-am gândit să plec undeva, să nu mai văd oameni cunoscuţi care să mă întrebe cum o duc. Degeaba le-aş spune ce-i în sufletul meu. Oamenii cred în orice minciună, însă cu adevărul nu-i convingi.

*

Cum vă spuneam, în Lisa mă duc foarte rar. În ultimii doi ani, n-am mai fost deloc. Acolo nu mai am pe nimeni. Casa ridicată în vara dinaintea morţii tatălui meu, pe vatra casei părinteşti, e pustie, locuită numai de amintiri. În curte a crescut iarba, întrucât nimic n-o mai împiedică. Toamna e presărată cu mere şi pere căzute din pomi, care, neculese de nimeni, sfârşesc prin a putrezi. Exact ca trecutul din şura părăsită, din grajdurile pustii sau din grădina cu meri bătrâni, ameninţaţi să fie smulşi din rădăcini de orice furtună mai puternică. De câte ori m-am dus acolo în ultimii ani am trăit aceeaşi confuzie. Nu i se poate cere unui om să găsească neapărat un sens al vieţii sale. Acesta este un har şi, de fapt, sunt foarte puţini cei care au reuşit o asemenea performanţă. Eu nu mă număr printre ei. Dar cred că fiecare om trăieşte având un scop; de perspectivă sau unul imediat, asta n-are nici o importanţă. [...]drumul nu mai duce nicăieri decât spre „veşnicia” expirată din satul românesc interbelic. În acea „veşnicie” apusă existau – cred că am mai spus-o – cinci instituţii de bază: şcoala, cârciuma, biserica, primăria şi „gura satului.   [Octavian Paler, Calomnii mitologice – Fărâme din conferinţe nerostite, Editura Adevărul Holding, Bucureşti, 2010]

Începusem să povestesc despre copacii coloraţi pe care i-am văzut în pădurile din drumul spre casă când am amintit şi de planul pentru o săptămână din vară. Vorbeam cu G. iar el mi-a tăiat elanul imediat, într-un mod destul de brutal, spunând sec şi ferm că satul tradiţional nu mai există. Prin Conferinţa unui impostor, Paler zice acelaşi lucru. Se observă totuşi un „Sau poate e pe cale să dispară”, de care, sinceră sp fiu, eu mă agăţ şi cu dinţii, şi cu unghiile, şi mai ales, cu toate speranţele. G. mi-a amintit de fotografiile pe care i le-am trimis, odată demult: cea cu căţelul legat cu un lanţ gros şi cea cu pisicile ce stăteau leneş pe bancă. Mi-a zis că se vede pace în ele. Mi se făcuse dor şi-am început să le răsfoiesc. N-am mai fost la ţară de cel puţin doi ani şi pe lângă motivul principal care-mi face inima să mi se chircească la gândul de a merge acolo, sunt şi schimbările petrecute între timp. Abia acum mi-am dat seama. Cu toate că le cunosc, prefer totuşi să-mi rămână în amintiri vechile piese. Da, am văzut gardul nou, din fier forjat, dar eu vreau să rămân cu cel găurit, putrezit pe ici, colo, căruia începea să-i cadă vopseaua verde. Da, ştiu hambarul din grădină, cel înalt cu tablă roşie, dar prefer să rămân cu capiţele de fân pe care ne suiam să aşteptăm Olcitul albastru. Acum nici Olcitul albastru nu mai este, şi nici unchiul. Am să merg chiar mai departe în trecut, să spun că vreau să rămân cu drumul acela mai lung, făcut cu bunica dimineaţa. Ajungeam acolo cu „cursa”, un autobuz care clănţănea din toate încheieturile şi care emana un puternic miros de carburant. Apoi trebuia să înconjurăm puţin, căci pe-atunci drumul scurt nu era gata. Înconjurând, trebuia să trecem pe un pod care mereu îmi dădea fiori(am mai povestit, cu siguranţă). Avea găuri şi eu mereu mă uitam în jos. Apa se vedea verzuie şi învolburată, şi curgea foarte repede. Treceam podul acela cu respiraţia tăiată, iar când ajungeam dincolo, simţeam o mare uşurare. Parcă era un fel de probă pe care trebuia s-o treci pentru a ajunge „dincolo”. Apoi urma un drum lin şi verde. Pe o parte dealul cel mare, pe cealaltă râpa. Urma un alt pod, rotund ca un fund de ceaun de mămăligă (dar nu la fel de negru). A doua casă. Poarta se deschidea greu, scârţâind. Câinii lătrau (până să înceapă a da din coadă). Găinile se plimbau ţanţoş prin curtea, pe atunci, neasfaltată. Când ploua, noroiul era amestecat cu puţinele petice de iarbă care supravieţuiau orătăniilor. Noroiul era rece iar mie-mi plăcea senzaţia pe care o aveam când picioarele mi se cufundau în el. Alunecam. Jucam fotbal cu o minge spartă şi roşie. Ne jucam şi cu copiii vecinilor. Doar pe Roxana mi-o mai amintesc, vag. Făceam scenete, ne costumam, făceam ce se numeşte acum „karaoke”. Cu tot cu dans. Croiam haine pentru păpuşi. Făceam borş cu buruiene din grădină. Şi ne băteam să radem coaja de mămăligă din ceaun, peste care era turnat lapte proaspăt. Mergeam după ciuperci, însă mie îmi era frică să intru în pădure, căci de la primii copaci întâlneam pânze cu paianjeni graşi, iar eu pe atunci aveam groază de paianjeni. Fluturii mei preferaţi erau aceia mici şi mov, iar florile – gura leului. De pe deal, care atunci era mult mai mare decât e (pare) acum, vedeam cum arată soarele în apus, în Dracşani. Şi greierii...