Mama mereu mi-a spus că n-o să-mi plătească facultăţi private doar ca să obţin o diplomă. Că n-o să plătească şi n-o să apeleze la pile ca să îmi găsească vreun loc de muncă. Încă de pe vremea când eram în generală, mi-a zis clar: dacă vrei înveţi, dacă nu vrei să înveţi, nu-i nici o problemă, la dat cu mătura pe străzi sigur o să te accepte. Măturătorii au şi spor de ruşine, ai să poţi trăi, probabil, din salariul ăla, faci cum vrei tu. Mama mereu mi-a zis că ea nu mă opreşte de la nimic, dar să am în vedere că faptele mele au consecinţe, iar consecinţele tot asupra mea se vor întoarce. Mama nu mi-a interzis nimic, niciodată. Am făcut şi prostii. Am luat şi note mici. Şi diplome. Am mers şi la furat (de mere, de lalele, de trandafiri, de vişine, de corcoduşe, de struguri, de ceapă). Am stricat păpuşi. Am mers cu galeria microbiştilor prin oraş. Am fumat şi-am chiulit de la şcoală. De obicei mă întind atât cât îmi ajunge plapuma. Ce-i drept, recunosc, am rămas şi cu degetele pe-afară uneori. Sunt învăţată şi cu rău şi cu bine, iar pretenţioasă, sclifosită şi cu nasul pe sus n-am fost niciodată. Ce-i drept, am ai mei pitici. N-am cerut niciodată ce n-am putut sau n-am vrut să dau. Am întors mereu, chiar de prea multe ori, şi celălalt obraz. Dar nu uit. Am încercat mereu să fiu diplomată şi să nu arunc cuvinte murdare în mod gratuit. Am încercat să ajut, pe cât mi-a fost cu putinţă. Nu spun că am reuşit întotdeauna. Nu spun nici că am fost mereu dispusă s-o fac. La chestiuni minore am şi minţit, doar ca să scap de „povară”. Sunt un om plin de defecte. Sunt oameni care întreabă "Ce faci?" din obişnuinţă. Lor le răspund mereu cu "Bine." Nu merg la biserică. Extrem de rar. Când mă rog (la fel de rar), o fac în particular. Nu-mi plac preoţii, nu-mi plac bisericile şi nici oamenii din ele. Poate uneori critic prea mult. Mama mereu mi-a zis că trebuie să laşi loc de bună ziua. Dar eu sunt puţin mai tranşantă. Chiar dacă, uneori, doar asemeni unui câine ce latră dar nu îndrăzneşte să se apropie. Uneori dau vina pe trecut. Uneori dădeam vina pe mine. Uneori mă gândesc la viitor. Şi trăiesc prezentul. Mama mereu mi-a zis să socotesc bine înainte să mă bag la tras căruţe. Şi mereu m-am bagat la tras doar acele căruţe pe care am ştiut că le pot duce la destinaţie. Prefer boala şi epuizarea, eşecului. Comunicarea ocupă un loc de cinste printre nevoile mele. Mama mereu îmi spune să las de la mine şi mereu găseşte scuze celuilalt. Acelaşi lucru îl fac şi eu cu alţii. La mine e un fel de nevoie de echitate, nu ştiu cum e cu mama. Eu, ştiind doar o variantă a poveştii, prefer să ţin partea necunoscutului. Sunt şi foarte empatică(e corect spus?), şi încă nu m-am hotărât dacă e defect sau calitate (se poate ca o calitate în ochii lor să fie defect pentru tine. Mine.)
În balcon la bunica au intrat zilele trecute două vrăbiuţe. Bunica s-a speriat, ca nu cumva să-i spargă vreun geam sau să-i deranjeze vreo floare. Vrăbiuţele şi-au făcut treburile pe faţa de pernă, care era în balcon, la aerisit. Bunica: „N-au ştiut să facă la oliţă, na, acum trebuie să spăl.” Iar o altă întrebare interesantă: cum făceau sex dinozaurii?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu