Întâmplări de sâmbătă dimineață

Bineînțeles că nu este vorba de nici o întâmplare.

Sunt trează de trei ore și am băut două cafele mari și negre. Aș spune, mai pe scurt, jumătate de litru de cafea, dar cănile nu au fost chiar pline, și aș minți.

Spre dimineață visam că am luat tramvaiul pentru o stație. Uitesem ceva la intersecția cu bazarul, arăta ca geanta de laptop. Totul era real. În sensul că tramvaiul era tramvaiul nostru galben, geanta mea de laptop era geanta mea care de fapt nu e de laptop, aveam paltonul negru lung, în tramvai se plătea bilet, doamna care strângea banii avea borsetă din aia de care au doamnele care strâng banii de bilet. Tramvaiul era cam gol, eu mă uitam pe geam, doamna cu biletele a intrat în vorbă și-mi explica ceva tehnic, informațional. Nu aveam nimic la mine, doar paltonul si geanta de laptop. N-aveam bani de bilet și-mi ziceam că din moment ce îmi tot vorbea despre chestii ciudate, și-a dat seama că merg doar o stație și nu-mi iau bilet. Știam că în buzunarul drept aveam o monedă de 50 de bani, care arăta exact a monedă de 50 de bani. Cu câteva secunde înainte să ajungă tramvaiul în stație doamna cu biletele m-a întrebat ironic dacă nu-mi iau bilet. Știa că n-am bani și că am mers doar o stație, dar doamna cu bilete era tunsă scurt, avea o vopsea și un permanent ieftine și era machiată cu albastru la ochi. Mi-era rușine, i-am zis că nu am geantă, nu am portofel, nu am nimic la mine. M-a întrebat ceva de un ban nou când m-a întrebat de bilet. I-am zis că am doar o monedă de 50 de bani. Am scos-o iar auriul acela strălucea. Doamna cu biletele l-a luat. S-au deschis ușile și am coborât.

Da, bineînțeles că m-am gândit la Charon, dar apoi m-am gândit că ar fi trist să fie o doamnă cu borsetă și permanent ieftin, iar barca, un tramvai galben de Botoșani.

Am replantat cactusul de pe televizor. Era strâmb în miniatura aceea de ghiveci în care l-am luat. L-am replantat dar tot e puțin strâmb.

Nu știu dacă au înflorit bujorii. Ori am văzut undeva, ori am visat. Spun de ani de zile că iau un buchet de bujori roșu-sângeriu și îi duc la mormântul ei. S-ar bucura nespus, știu.

Priveam direct în covor și mă gândeam că am restrâns prea mult cercurile. Obișnuiam să mă cafelesc din când în când cu A. Nu am mai băut un Irish Coffee de câțiva ani. Cu H. vorbeam la telefon și mă făcea să zâmbesc cam șotios. Ș. avea un accent plăcut și-o voce calmă. Eram undeva pe-un drum, între două luni și primisem un telefon de la el, telefon care a făcut bine. Cu L. mereu am vorbit rar, dar cu ea măcar m-am mai întâlnit. Cu G. am rupt legătura. Și e ciudat. Cu alții de aici, cu care am fost oarecum mai apropiată, am păstrat o magnifică legătură de „Salut-Salut” în momentele în care ne întâlnim întâmplător. Posibil un „Ce mai faci? Bine, tu?”, iar acel „bine” e cel mai mincinos și des lucru pe care îl spun. Mi-e dor de mulți oameni.

Îmi trebuie doar o aripă de muscă și încep să visez. Visez mult, contruiesc și destram castele, lumi, romane, persoane. Pe partea cealaltă, sunt serioasă și cerebrală. Mereu mi-am zis că sunt construită din două. Două care n-or să se unească de tot niciodată. Poate de aceea sunt și așa.

Cactusul din ghiveciul de ceramică, unul dintre cei doi pui de la cactusul mare de pe hol, al tatei, s-a uscat. Cred că s-a uscat. Dacă s-a uscat, s-a uscat într-un mod ciudat, fiindcă stă încă în picioare și e încă verde. Doar că e ca foița de hârtie, gol pe dinăuntru. Absolut gol pe dinăuntru. De ce mi se pare asta atât de ciudat?

Poza

Prima oară am vrut să îi scriu lui X. Apoi mi-am amintit de G. și am vrut să îi scriu lui, chiar dacă mi-am zis și i-am zis că nu-i voi mai scrie niciodată. Lui X’ dacă i-aș fi scris, aș fi avut prea mare grijă la alegerea cuvintelor și ideilor – multe probabil ar fi picat, fiindcă ar fi avut multe comentarii împotrivă și le-ar fi desființat, ușor, pe toate. De fapt... nu scriu nici o idee azi.

Mama se uita la ceva comic la televizor, m-am oprit, m-am uitat cinci secunde – ea îmi explica. Mi-am format și eu un zâmbet pe față, să fiu în asentiment cu ea. Apoi m-am întors iar zâmbetul acela fals a picat atât de repede încât m-am speriat că am fost în stare să îl folosesc.

Când am terminat, m-am întors, ea avea chef de vorbă – eu nu. M-am închis și am continuat. Mă întreb dacă se întreabă vreodată ce am, ce fac, de ce sunt atât de taciturnă.

De trei zile stau în pijamale. Azi a fost o zi bună. Am băut cafea rece toată ziua. Încă beau, e zece seara, nu mă simt obosită (nici n-aș avea motive). Cerul are nori, dar nu îl sufocă. Are nori presărați, așa cum ai presăra zahăr pudră pe vreo prăjitură. Ah, și câteva flori de zarzăr au pocnit deja.

Am ascultat numai Strauss zilele astea. Mereu am crezut că lucrurile frumoase și vesele sunt pentru oameni proști. Sau prostuți. Lucrurile vesele nu au profunzime. Am crezut mereu că trebuie să fii într-un anume fel modelat pentru lucrurile mai gri, mai tulburătoare...să le poți accepta și să ajungi să le placi. Dar cred că sunt niște idei tâmpite. Sunt alegeri.

*) Steinbeck îmi place. Cu prima carte m-a făcut să plâng, cu a doua carte m-a făcut să plâng. E singurul.

Când citesc o carte număr din ochi filele până la final. La început, mi se pare că sunt multe, la mijloc nu mai bag în seamă, la final intru în panică fiindcă se termină.

Nu sunt doar categoriile astea de oameni: răi, buni și buni-în-esență-care-au-rău-în-ei-și-nu-l-pot controla-și-fac-din-când-în-când-o-răutate-mai-mică-sau-mare. Mai sunt și eu. Mie Dumnezeu mi-a dat răbdare.

**) Frankl. Trebuie reluat cu creion. Sens există, doar că nu ți-l bagă nimeni în traistă.

De ceva vreme mă văd cum eram în poza aia. Exact cum eram în poza aia. Și au trecut vreo 4-5 ani. Poate e de vină paltonul pe care încă îl am. Mereu când îl port și mă zăresc în vreo oglindă sau vitrină, văd poza aceea.

Într-una din nopțile trecute ascultam ploaia și-am scris pe-o bucățică de hârtie: „Mai ții minte cum e ploaia? Cea adevărată zic... Mătură tot praful trecutului în calea ei și te trezește în prezent prin tunete și fulgere. Trei simțuri. Iar când se oprește, e așa o acalmie de parcă Dumnezeu însuși s-a oprit pe marginea drumului pentru puțină odihnă.” Nu știu de ce sau cui îi spuneam.

Îl iubesc pe Strauss. Valsurile lui mă liniștesc și mă fac să mă simt bine. Cred că e ciudat și contrastează perfect cu sobrul pe care-l afișez în majoritatea timpului. E un motiv pentru care mi-e ciudă (tare și cu nervi) că nu m-am născut atunci.

Iar basmele sunt bine cum sunt – basme. Un basm nu ar putea niciodată deveni realitate. Dacă ar fi – chiar și puțin diferită – basmul ar fi mânjit. Așa că mai bine tânjim decât să fim dezamăgiți de o situație, de altfel, foarte bună, dar nu perfectă, ca în basm.

J.S. II

Cuvintele sunt dictate de vreme și de starea de ansamblu de astăzi. Iar dacă sunt capabilă de a vedea lucrul ăsta, nu m-am pierdut, poate, încă de tot.

Mi-am dat seama că nu aparțin nici unui loc și nici unei persoane. Nu sunt condusă de nici o idee, nu aș mai ieși în stradă să-mi țip vreo nemulțumire sau vreo bucurie. Mai mult, zâmbesc ușor (nu cu răutate) când văd că alții o fac. Nu iubesc pe nimeni. Sau poate pe prea mulți și din cauza asta tot simt că pierd. Îmi place prea mult singurătatea la o cafea amară. Și ploaia în întuneric când e însoțită de fulgere.

Aș fi crezut că Johann Strauss a avut o viață impecabil de fericită. Dar am înțeles. Era mai presus. Eu nu am mai-presusul acesta.

In 1853, due to constant mental and physical demands, Strauss suffered a nervous breakdown.

Never stop looking for what’s not there

Citeam. “Vreau să stau doar puțin, să-mi odihnesc ochii.” Am ațipit cu cartea lângă mine. M-a trezit simfonia a 5-a foarte brutal. Am început să citesc iar.

În seara asta cerul era senin, stelele și luna se vedeau clar. Era întuneric și liniște. Doar un lătrat de câine s-a auzit undeva în depărtare. Adela lui Ibrăileanu m-a făcut să realizez că n-am mai deschis cutia cu amintiri de prea mult timp. Și mă gândeam că dacă nu este soare pe timp de zi, poate e senin pe timp de noapte. Aerul era respirabil.

Tot așa mi-am dat seama că sunt mai mulți oameni care mă tratează ca pe un om și ca pe un suflet decât cei care mă tratează ca pe o unealtă sau ca pe o cutie. Sunt bogată.

În loc să mint și în loc să judec, prefer să aștept.

Și tot urât fac la lipsa unei cratime.