Poza

Prima oară am vrut să îi scriu lui X. Apoi mi-am amintit de G. și am vrut să îi scriu lui, chiar dacă mi-am zis și i-am zis că nu-i voi mai scrie niciodată. Lui X’ dacă i-aș fi scris, aș fi avut prea mare grijă la alegerea cuvintelor și ideilor – multe probabil ar fi picat, fiindcă ar fi avut multe comentarii împotrivă și le-ar fi desființat, ușor, pe toate. De fapt... nu scriu nici o idee azi.

Mama se uita la ceva comic la televizor, m-am oprit, m-am uitat cinci secunde – ea îmi explica. Mi-am format și eu un zâmbet pe față, să fiu în asentiment cu ea. Apoi m-am întors iar zâmbetul acela fals a picat atât de repede încât m-am speriat că am fost în stare să îl folosesc.

Când am terminat, m-am întors, ea avea chef de vorbă – eu nu. M-am închis și am continuat. Mă întreb dacă se întreabă vreodată ce am, ce fac, de ce sunt atât de taciturnă.

De trei zile stau în pijamale. Azi a fost o zi bună. Am băut cafea rece toată ziua. Încă beau, e zece seara, nu mă simt obosită (nici n-aș avea motive). Cerul are nori, dar nu îl sufocă. Are nori presărați, așa cum ai presăra zahăr pudră pe vreo prăjitură. Ah, și câteva flori de zarzăr au pocnit deja.

Am ascultat numai Strauss zilele astea. Mereu am crezut că lucrurile frumoase și vesele sunt pentru oameni proști. Sau prostuți. Lucrurile vesele nu au profunzime. Am crezut mereu că trebuie să fii într-un anume fel modelat pentru lucrurile mai gri, mai tulburătoare...să le poți accepta și să ajungi să le placi. Dar cred că sunt niște idei tâmpite. Sunt alegeri.

*) Steinbeck îmi place. Cu prima carte m-a făcut să plâng, cu a doua carte m-a făcut să plâng. E singurul.

Când citesc o carte număr din ochi filele până la final. La început, mi se pare că sunt multe, la mijloc nu mai bag în seamă, la final intru în panică fiindcă se termină.

Nu sunt doar categoriile astea de oameni: răi, buni și buni-în-esență-care-au-rău-în-ei-și-nu-l-pot controla-și-fac-din-când-în-când-o-răutate-mai-mică-sau-mare. Mai sunt și eu. Mie Dumnezeu mi-a dat răbdare.

**) Frankl. Trebuie reluat cu creion. Sens există, doar că nu ți-l bagă nimeni în traistă.

De ceva vreme mă văd cum eram în poza aia. Exact cum eram în poza aia. Și au trecut vreo 4-5 ani. Poate e de vină paltonul pe care încă îl am. Mereu când îl port și mă zăresc în vreo oglindă sau vitrină, văd poza aceea.

Într-una din nopțile trecute ascultam ploaia și-am scris pe-o bucățică de hârtie: „Mai ții minte cum e ploaia? Cea adevărată zic... Mătură tot praful trecutului în calea ei și te trezește în prezent prin tunete și fulgere. Trei simțuri. Iar când se oprește, e așa o acalmie de parcă Dumnezeu însuși s-a oprit pe marginea drumului pentru puțină odihnă.” Nu știu de ce sau cui îi spuneam.

Îl iubesc pe Strauss. Valsurile lui mă liniștesc și mă fac să mă simt bine. Cred că e ciudat și contrastează perfect cu sobrul pe care-l afișez în majoritatea timpului. E un motiv pentru care mi-e ciudă (tare și cu nervi) că nu m-am născut atunci.

Iar basmele sunt bine cum sunt – basme. Un basm nu ar putea niciodată deveni realitate. Dacă ar fi – chiar și puțin diferită – basmul ar fi mânjit. Așa că mai bine tânjim decât să fim dezamăgiți de o situație, de altfel, foarte bună, dar nu perfectă, ca în basm.