Întâmplări de sâmbătă dimineață

Bineînțeles că nu este vorba de nici o întâmplare.

Sunt trează de trei ore și am băut două cafele mari și negre. Aș spune, mai pe scurt, jumătate de litru de cafea, dar cănile nu au fost chiar pline, și aș minți.

Spre dimineață visam că am luat tramvaiul pentru o stație. Uitesem ceva la intersecția cu bazarul, arăta ca geanta de laptop. Totul era real. În sensul că tramvaiul era tramvaiul nostru galben, geanta mea de laptop era geanta mea care de fapt nu e de laptop, aveam paltonul negru lung, în tramvai se plătea bilet, doamna care strângea banii avea borsetă din aia de care au doamnele care strâng banii de bilet. Tramvaiul era cam gol, eu mă uitam pe geam, doamna cu biletele a intrat în vorbă și-mi explica ceva tehnic, informațional. Nu aveam nimic la mine, doar paltonul si geanta de laptop. N-aveam bani de bilet și-mi ziceam că din moment ce îmi tot vorbea despre chestii ciudate, și-a dat seama că merg doar o stație și nu-mi iau bilet. Știam că în buzunarul drept aveam o monedă de 50 de bani, care arăta exact a monedă de 50 de bani. Cu câteva secunde înainte să ajungă tramvaiul în stație doamna cu biletele m-a întrebat ironic dacă nu-mi iau bilet. Știa că n-am bani și că am mers doar o stație, dar doamna cu bilete era tunsă scurt, avea o vopsea și un permanent ieftine și era machiată cu albastru la ochi. Mi-era rușine, i-am zis că nu am geantă, nu am portofel, nu am nimic la mine. M-a întrebat ceva de un ban nou când m-a întrebat de bilet. I-am zis că am doar o monedă de 50 de bani. Am scos-o iar auriul acela strălucea. Doamna cu biletele l-a luat. S-au deschis ușile și am coborât.

Da, bineînțeles că m-am gândit la Charon, dar apoi m-am gândit că ar fi trist să fie o doamnă cu borsetă și permanent ieftin, iar barca, un tramvai galben de Botoșani.

Am replantat cactusul de pe televizor. Era strâmb în miniatura aceea de ghiveci în care l-am luat. L-am replantat dar tot e puțin strâmb.

Nu știu dacă au înflorit bujorii. Ori am văzut undeva, ori am visat. Spun de ani de zile că iau un buchet de bujori roșu-sângeriu și îi duc la mormântul ei. S-ar bucura nespus, știu.

Priveam direct în covor și mă gândeam că am restrâns prea mult cercurile. Obișnuiam să mă cafelesc din când în când cu A. Nu am mai băut un Irish Coffee de câțiva ani. Cu H. vorbeam la telefon și mă făcea să zâmbesc cam șotios. Ș. avea un accent plăcut și-o voce calmă. Eram undeva pe-un drum, între două luni și primisem un telefon de la el, telefon care a făcut bine. Cu L. mereu am vorbit rar, dar cu ea măcar m-am mai întâlnit. Cu G. am rupt legătura. Și e ciudat. Cu alții de aici, cu care am fost oarecum mai apropiată, am păstrat o magnifică legătură de „Salut-Salut” în momentele în care ne întâlnim întâmplător. Posibil un „Ce mai faci? Bine, tu?”, iar acel „bine” e cel mai mincinos și des lucru pe care îl spun. Mi-e dor de mulți oameni.

Îmi trebuie doar o aripă de muscă și încep să visez. Visez mult, contruiesc și destram castele, lumi, romane, persoane. Pe partea cealaltă, sunt serioasă și cerebrală. Mereu mi-am zis că sunt construită din două. Două care n-or să se unească de tot niciodată. Poate de aceea sunt și așa.

Cactusul din ghiveciul de ceramică, unul dintre cei doi pui de la cactusul mare de pe hol, al tatei, s-a uscat. Cred că s-a uscat. Dacă s-a uscat, s-a uscat într-un mod ciudat, fiindcă stă încă în picioare și e încă verde. Doar că e ca foița de hârtie, gol pe dinăuntru. Absolut gol pe dinăuntru. De ce mi se pare asta atât de ciudat?