Am plâns până nu
mai puteam respira și nu mai puteam deschide ochii. Gânduri sinucigașe? Trei
motive pentru care nu o fac.
Nu mă așteptam să fie
atât de rece. Ca o lamă de satâr. Subțire și rece, nici nu știam ce m-a lovit.
Eram la câțiva metri de calea ferată, primul gând mi-a fost să mă arunc în fața
unui tren, să mă taie în trei părți, două tăieturi. Una la picioare, alta la
gât. Oare pleoapele se închid pe capul destrupat?
- Ești frumoasă, dar în momentul ăsta parcă ai
ochii morți.
Asta m-a trezit. Cum să am ochii morți? ochii sunt singurii care nu mor
niciodată.
Trebuie să iertăm greșelile lor doar
pentru că ei sunt ceea ce sunt? Sufletele par a fi un lemn brut în mâna unui
sculptor. Unii sculptori sunt mai pricepuți decât alții, unele unelte sunt mai
ascuțite decât altele și tot așa.
Omenii,
ploaia?
Stăteam de câteva minute cu privire
într-un punct fix, în care nu vedeam nimic. Eram cuprinsă de gânduri și nu-mi
mai dădeam seama ce fac. Poate starea venea doar din faptul că inhalam lac.
Liliacul la vremea aceea era pe
cale să înflorească.
Cadavrul de cioară a fost mutat. Era
probabil plin de viermi.
M-ai întrebat, înainte să plec,
parcă mai mult cu ochii – ochii tăi blânzi – dacă-ți voi scrie. Zâmbeai cu
toată ființa, dar zâmbeai într-un așa fel încât m-am speriat. Zâmbeai să
ascunzi o disperare și simțeam în interior încordare și disperare. Zâmbeai
cerând să-ți scriu, ca și cum dacă nu ți-aș scrie, ai pieri. Zâmbeai și parcă te agățai de o coală de
hârtie cu mâzgâlituri așternute. Ai ochii blânzi și zâmbești cu toată ființa.
Cine mai scrie azi scrisori? Pff.
Ne vedem la o bere.
Tu îmi vei scrie? Mi-ai scrie, dacă
ai ști?
Spunea Goga:
‘’...Ascultă, copile, ce-mi spune
viața:
De-a pururi în umbră să torci al
tău gând,
Când simți în pleoapă o
lacrim-arzând,
Ia seama la vreme și acoperă-ți
fața,
Să nu fie ochi să te vadă plângând.
Alături de alții te-nșiruie-n hora
Și lumii plătește-i cu ce ești
dator,
Fă-i patimii tale din zâmbet zăvor,
Tăcerea să-ți fie statornică soră,
Să nu știe nimeni ce răni te dor.
Iar noaptea când cade și ceața se
lasă,
Tu trage-ți oblonul, să n-ai
mărturii.
Și-atunci, sub tavanul ascunsei
chilii,
Despătură-ți taina ce-n suflet
te-apasă,
Stropind-o cu lacrimi de ceasuri
târzii.’’
