Scrisori

Dragul meu G.,

Mă apucasem de scris, iar eu fără lectură nu pot aşeza nici un cuvânt pe coala albă. Aveam vreo trei cărţi pe-aici, dar le-am trimis deja acasă. Mi-a rămas una care nu prea mă satisface. Am luat însă de pe raft povestea lui Damaschin. Gheorghe Damaschin, cum era numele lui întreg. Of G., chiar nu mai sunt sate aşa cum erau ele odată, aşa-i? Eram în parc, obosită după o zi pe-afară, amorţisem pe bancă şi n-am apucat să scriu mare lucru. M-a acostat şi un blond cu zulufi care nu mai voia să plece de lângă mine, dar nu prea înţelegeam ce gângurea el acolo. Să fi avut 7-8 luni poate. Am lipici la copii.

Am ajuns acasă şi-am deschis scrisorile în care ne-am tot împărtăşit gânduri şi cuvinte. Scrisori, scrisori! chiar dacă n-au ele materia. Aşa le numesc şi-aşa am să le numesc mereu, fiindcă dacă eram în altă situaţie, scrisori aveam. Iar când s-ar fi făcut un teanc, le-aş fi legat cu o pănglicuţă albă şi le-aş fi pus lângă pietrele şi scoicile mele, amintiri dragi ale sufletului meu.

Şi cum răsfoiam scrisorile, am găsit-o pe aceasta:

Draga şi micuţa mea scriitoare, mă bucur dacă-mi zici aşa, că ai ţinut seama de îndemnul meu şi n-ai renunţat la scris. Înseamnă că am făcut amândoi un lucru bun. Pe mine să nu te superi că, din când în când, răspund cu întârziere. Deja mă cunoşti, simt nevoia câteodată, şi mă retrag atunci ca un melc, ca un val. Pot lipsi şi un an, cine nu mă cunoaşte se supără, tu nu, sper.

Aşa că m-am mai liniştit. Oricum în tot timpul ăsta mi te-am imaginat la un birou în faţa unei ferestre, cu fum, cafea, şi uneori un păhărel, terminând romanul pe care ai promis că mi-l trimiţi semnat special.

            Am primit în dar, de la doi prieteni, o pereche de şosete. Ajung până aproape de genunchi şi sunt dungate. Aici ferestrele sunt deschise larg şi se simte răcoarea de seară. Le-am luat şi mă simt specială. Ce uşor sunt de mulţumit, ar spune unii, aşa-i? Doar că ei nu înţeleg aşa cum înţelegem noi ce se află defapt în spatele acestei perechi de şosete. Am furat o cană de vin şi m-am cocoţaţ pe pervaz, să fumez o ţigară. Luna clară, cerul clar. Tu o vezi deasupra unei creste de munte, mereu mi-am imaginat asta. Până şi-n nopţile fără de lună.

Mi-e dor de tine, G., aşa cum mi-e dor şi de alţi oameni cu care-aş vrea să stau acum la vorbe la o ţuică fiartă. Mâna aia de oameni-OAMENI care-mi lipseşte din ce în ce mai mult în utimul timp. Mi-ai spus tu odată că sunt închisă într-o matcă morală. Câţi ani or fi de când vorbim?

Acum sunt liniştită şi-aştept să văd ce se mai pregăteşte pe scenă. Nu trăiesc nici o dramă. N-am mai trăit drame de mult timp, G., cred că am crescut. Ştiu oricum că n-am să mor fără să fac ceva măreţ. Nu, nu, nu pentru alţii, nu vreau să fac istorie. Dar cred că ştii la ce mă refer. Vreau doar să mai adaug câteva clipe de mulţumire sufletească sufletului meu. Judecând după şosete, în ochii altora ar fi nimicuri, dar nu mă deranjează, din contra. Îmi trebuie oameni, G., altfel mă sufoc. Asta o să rămână marea sete a vieţii mele. Marea dramă.

Ştii tu ce mi-a mai rămas în suflet, de la tine? 

Fiecare clipă are farmecul ei; nu se poate să nu-ţi dai seama tu, care ai atâtea frumuseţi. Trebuie să ai încredere şi răbdare; nu e una, sunt atâtea altele bune de iubit şi trăit cu ele.

Unde-mi eşti tu, om de munte?

Bine, sănătoşi

El ten eleven

Au trecut multe. N-au trecut chiar toate, însă nici nu mai e mult până atunci.

             

              Aici nu sunt dealuri sau câmpuri. Aici vii în parc rugându-te să găseşti o bancă mutată de golani (!) pe iarbă, şi să nu vină poliţia să te fugărească de acolo, spunând că calci pe spaţiul verde. Voiam acasă. Voiam acasă doar pentru dealuri, să stau desculţă şi ciufulită şi să-i văd moaca lui Cofycel când vede o muscă. Aici parcă doar soarele se joacă iar căţeii sunt toţi în lesă şi merg cuminţi la pas.

Deseori mi-am blestemat felul de-a fi. Îl văd uneori ca pe un handicap. Datorită vântului am ieşit afară. Mi se umflaseră ochii prea tare, iar vântul usucă.

Pe partea cealaltă însă, ultima perioadă a fost pansament pentru suflet. Pe Fantu îl strâng în braţe în fiecare noapte.

[...] mă radiografiez prea mult. De aceea am înlocuit vreo 3 paragrafe cu cele 3 puncte. Ajunge. Să spun ce mi-ar place să fac acum? Sau unde să fiu? De ce? Cum sunt şi de ce am nevoie? La ce bun?mi-e de ajuns că stau întinsă în pat şi pixul alunecă aşa uşor pe foaie. Mi-e de ajuns că Fantu mă supraveghează şi că Hippo mă aşteaptă acasă.

A fost frumos atunci, nu-i aşa? Cu tot cu caprele alea ce erau să-mi roadă sandalele. Sandalele le am şi acum. Mi-a fost frumos şi atunci, în parc, când am rămas cu nucii şi-mi făceam griji pentru soarta lor de când vor creşte mari. Cât timp să fi trecut de când n-am mai vorbit?

I will

E greu să găseşti punctul de echilibru. Cotidianul vieţii nu interesează pe nimeni, suntem egoişti. Ne plictiseşte cotidianul altora. Suntem puţin mai cinici, nu în sensul rău, fiindcă am mai crescut. Nu mai punem chiar toate prostiile la suflet şi nu mai facem din firimituri adevărate drame. Ne-am călit, cum se zice.

Iar eu nu ştiu unde e G., ce face, dacă e bine.  E, poate, un motiv din cauza căruia scriu mai rar.

Unele se pierd pe drum, pe altele le culegi. Probabil că nu am avea loc pentru toate. Până şi profesorii la şcoală spun că e sănătos să uiţi, şi cultura e oricum cea care rămâne după ce ai uitat tot. Caracterul, în cealaltă parte.  “Sunt suma oamenilor pe care i-am întâlnit”, unde-oi fi citit-o?

Clădesc castele de nisip, pe o insulă de la o răscruce de vânturi. Castele din cărţi de joc, într-o noapte furtunoasă de octombrie, pe masa de şah din parc.

De ce te miri?

Iar piesa minte, să ştii