luni, 9 decembrie 2013

"Toată lumea urlă de singurătate"

"iar să suferi din dragoste și să-ți pierzi totuși încrederea în dragoste e o contradicție cam ciudată"
"Lucrurile pe care vi le povestesc, fiecare cuplu le-a trăit: ele au săpat cel mai vechi drum al nostru pe pământ. Vă vorbesc despre o prea fericită lipsă de originalitate, căci fericirea nu are ce inventa."

"Iar un bărbat fără femeie, o femeie fără bărbat, suflă în viața lor înjumătățită până ce aceasta se umflă și ocupă tot spațiul. Nefericirea își face bine propagandă: independență și iar independență. Bărbații, femeile, într-atâta au fost de infectați cu independență că nici măcar n-au devenit independenți. Au devenit infecți. Infirmi și mutilați, care recuperează, erijează infirmitatea și mutilarea lor la rang de regulă de viață. Bravo! Să li se decerneze ordinul meritului pentru serviciile aduse respirației artificiale. Am repurtat atâtea triumfuri contra naturii, încât putem, chiar foarte bine, să decretăm  că adevărata modalitate de a respira este asfixierea. Unica valoare umană a independenței este o valoare de schimb. Când îți păstrezi independența doar pentru tine, putrezești cu viteza anilor - singurătate."

"Degeaba te încrezi în firele albe de păr, în maturitate, în experiență, în tot ce-ai învățat, în toți pumnii pe care i-ai primit în cap, în șoapta frunzelor de toamnă, în ceea ce viața face din noi când își pune mintea cu adevărat. Asta nu se schimbă; rămâi și continui să crezi."

"Suntem atât de slabi încât putem să ne facem orice speranță: întotdeauna slăbiciunea a trăit din imaginație. Forța n-a inventat nimic, ea se crede suficientă sieși. Doar slăbiciunea a fost genială."

"Vom trăi după aceea. Deocamdată e vorba doar să-i dăm o șansă șansei. E o epocă în care toată lumea urlă de singurătate." 





Clar de femeie - Romain Gary

joi, 5 decembrie 2013

Eșec


Am început și luna trecută să scriu. N-am reușit. N-am terminat. Trei rânduri, abandon.  În sfârșit…

Mi-a prins bine pauza de la Predeal dar nu am reușit să scot tot ce-aș fi putut scoate. Din toată săptămâna, cred că acea jumătate de oră mi-a priit. Încălțată în pat, ochii în tavan, muzică și fum.
                (El totuși încearcă să comunice.) 

Iarna îmi amintește de barba lui, cum mă trezeam în alb și priveam cum firele din barbă fac model pe perete. Închideam un ochi, închideam pe celălalt. Pe atunci mă și odihneam.

Tâmpenii.

Nu mai știu nimic de Mr.P. L-am pierdut. Așa cum l-am pierdut, se pare, și pe G. Nimic nu e veșnic. Iar eu scriu gri fiindcă sunt bolnavă. Spusesem că nu sunt supărată, ci doar tristă. Cred că sunt și supărată, mă simt folosită. Hmm.. poate cred că mi se cuvint prea multe. Mereu am avut problema asta.


marți, 29 octombrie 2013

A ta, S.

Ea era la fel. “Nu vreau!” i-am spus răspicat. “Acum 10 minute ți-am spus că nu vreau!”. Apoi mi-a fost milă și m-am simțit vinovată. Apoi nu m-am mai simțit. Acum iar mă simt. 

Cred că punctele de suspensie și tăcerile spun mai multe decât cuvintele pe care le folosesc. Mi se pare că jumătate din tristețea lumii e prinsă în piesa asta. Cealaltă jumătate, încă plutește peste noi. (Massenet - Meditation" from Thaïs). 


Puțin dor de G. mi-ar fi făcut bine acum. Este proverbul acela cu care am crescut. “Unde-s doi, puterea crește”. În care încep să nu mai am încredere.

Acum mult, mult timp, mi-a spus Mr.P pe jurnale că mie mi-ar trebui un îndrumător. Trebuie să recunosc, probabil din cauza unor filme, am visat și eu la asta. Să-mi găsesc (sau să mă găsească) un bătrânel cu părul alb, dat pe spate, trecut de 80 de ani, care să mă îndrume. “Îndrumatul” acesta mie mi-e foarte clar, însă foarte greu de transpus în cuvinte. Ar fi locuit la o mansardă într-o casă parcă din filme, înconjurat de cărți și-ar fuma pipă. S-ar ridica de pe scaun într-o clipă, la un cuvânt de-al meu, să-mi dea o carte a cărei loc îl știa dinaintea veacurilor. Cu sclipiri în ochi și urme de viață în piele.

Nu am găsit un așa om. În altă seara poate că scriam și “încă”. 

Țin mult la cuvânt. La cel primit, dar mai ales la cel dat. 

“O domnișoară cu părul castaniu, ochi migdalați și întrebători, cu o grijă de poet pentru cuvântul scris.” 

“Ca fiica cea mică, rămâi mereu la urmă.” 

“Ei trăiesc singuratici, nu prea au norocul să-i întâlnească pe cei asemenea lor şi uneori au soarta să trăiască o viaţă întreagă sufocaţi de vacarmul şi de goana celor al căror Dumnezeu e "apucă de unde poţi apuca". Îi cunosc pe aceşti oameni, ca tine, am pentru ei mare preţuire şi îmi dau seama cât de nedrept este să adune în sufletul lor suferinţă pentru micimea şi răutăţile pigmeilor care vorbesc tare, ca să se audă doar ei. Îi cunosc pe oamenii ăştia, ca tine, ba uneori mi se pare că m-aş număra printre ei.” 

“Imi amintesc de magazinul invers, mi l-ai mai trimis candva si mi-a placut la fel de mult si atunci; e despre tristete si regasiri, simtiri de care te pazesti cum poti, despre sufletul omului vazut dinauntru - baricadat, cum zici, cu amintiri - si din care uneori iesi si in care, alteori, te ascunzi. Dar parca si mai tare mi-a placut jurnalul, cu Feleanu ala de la mansarda, pe care-l auzi dintr-o lume amfibie care, din cauza placilor de faianta albastra, e asemanatoare unui ocean.” 

Unele cuvinte că știi că mi-au rămas, cum ar fi astea : “L-a iertat de mult şi îi poartă cea mai curată amintire. S-a împăcat, şi cu el, şi cu ea însăşi.” 

Iar gura mea de icoană mai trage uneori câte o dușcă, să știi. 

“Mereu apar in jurul tau betivani, care mai inalt, care mai romantic, ca ala caraghios, cu piatra din medalion.” “Cea mai trista idee pe care o poate avea un tanar: tineretea macar da impresia ca ar mai fi timp, desi...” 

“Fiecare clipa are farmecul ei, nu se poate sa nu-ti dai seama tu, care ai atatea frumuseti. Trebuie sa ai incredere si rabdare; nu e una, macar sunt atatea altele bune de iubit si de trait cu ele.” 

O inteligență sclipitoare fără omenie în ea mi se pare degeaba, G. Chiar degeaba. Mă întristează. 

*
Si eu plec acum la un control la inima. Probabil n-o sa termin azi, ci o sa-mi dea trimitere in alta parte. Ma astept la cele mai rele rezultate, ma doare inima de o saptamana. Si m-astept sa primesc si-o palma peste fata de la doctor, cand am sa ii spun ca fumez, beau tone de cafea, mananc ciocolata si mancare sarata. 

*
Am fost la control, cica-s anemica, auzi. Eu, anemica. Mai ca ma umfla rasul. Oricum, m-am linistit. 

“Pentru Dumnezeu, nu te mai purta ca un copil isteric şi ai grijă de sănătate! Lasă cafeaua! Lasă şi ţigările!... îţi dau voie doar ciocolată, dar şi asta doar odată pe săptămână - duminica. Îmi pare rău că ai probleme cu sănătatea şi sper să nu fie decât un simplu junghi, care o să-ţi treacă până mai vorbim. Dar să trăieşti mai sănătos... asta ai putea. Să îmi spui, te rog, dacă ţi-a găsit ceva la consult. Ai dreptate cu inteligenţa şi omenia, nu fac doi bani una fără alta. Mă gândesc că eu, uneori mă port rece, distant cu unii pe care îi iubesc şi fac asta cu gândul că aşa le sunt mai de folos, că îi întăresc şi îi moblizez şi că îi pregătesc pentru clipele în care nu le voi putea fi alături să-i ajut. Nu ştiu cât le par ăstora de inteligent, dar sigur ei zic despre mine că-s cam neom.” Îţi trimit o scurtă proză de Eminescu, foarte puţin cunoscută. Mi se pare de o frumuseţe rară şi nu mă satur să o citesc." 

*
"În timpul ăsta ce-am făcut? Pe scurt, am umblat pe ici, pe colo. I-am bucurat pe unii oameni, i-a întristat și i-am supărat pe alții. Am câștigat niște bani și am pierdut, cam tot atâția. O persoană, la care țin tare mult, căreia îi vreau binele, s-a purtat urât cu mine și m-a durut. Într-o seară, eu m-am purtat urât cu un om care mă iubește și care-mi vrea binele. Și asta m-a durut."


Cu câtă bucurie aș fi primit cartea aceea. Nici nu-mi imaginez cum mi-ar fi bătut inima când aș fi pus prima dată mâna pe ea. Și cu ce ritual aș fi citit-o. Cum mi-aș fi băgat nasul între pagini cu miros de tipăritură proaspătă și cum mi-aș fi mușcat buzele zâmbind când aș fi găsit vreo idee despre care noi ne-am conversat deja… 

Rămân o moldoveancă molcuță, micuță, dar mai ales nesuferită! 


A ta, S. 

P.S. Supărată nu sunt, sunt numai tristă. Dar înțeleg neîncrederea în oameni.

duminică, 29 septembrie 2013

O cafea triunghiulară

Cana în care am pus cafeaua era roșie și avea o picătură de apă înăuntru. Rămăsese de mai devreme, de când am băut ceea ce a fost probabil singura gură de apă pe care am băut-o azi. (26 sept)

Cert e că sunt oameni care mor și la 24 de ani, și la 91.   
                         
Oamenii care m-au învățat să vorbesc, tac acum, iar asta mă sperie. Eram tăcută, eram prea tăcută. Apoi am dat în extrema cealaltă. Apoi m-am temperat. Îmi făcea bine, totuși. Dar acum toți tac. În ultimul timp m-am simțit folosită. Folosită, sau mai bine zis, întrebuințată.

“Astăzi iar am închis un vis, într-o cutie efemeră. Astăzi iar sunt umpic prea trist, sunt gol în mine, ce dilemă…” [ - Am fost la un concert la niște d-ăia de-ai tăi. Ghici. Cu ț. -Țapinarii? – Da, și mi-au plăcut. Și au cântat o piesă pe care o știam, și nu știam de unde o știu, dar cred că de la tine.] Tot așa, a trecut 27.
Știu că las o impresie puternică în mintea multor oameni. Mai multe puncte de vedere. De obicei pozitivă. “Știu”…de fapt…”am aflat”. La început mă mira faptul ăsta, dar acum mă cunosc puțin mai bine.
Nu știu dacă Armand a fost ucis de iubirea sa pentru Umanitate sau de iubirea sa pentru Anette. Tot așa, nu știu în ce categorie să o plasez pe Anette, alta decât cea de “femeie”. Și nu știu dacă ar trebui să fiu mândră sau să mă rușinez.

“Viața mea a început și se va termina cu tine…cu tot ce ești tu și cu tot ce-ți șoptești în noapte în somn”

Beau o cafea triunghiulară. A luat forma cănii, bineînțeles. Oare nu toți luăm forma mediului extern în care ne desfășurăm? Ce-i drept, unii mai mult, alții mai puțin…(29 sept).

 “Călcăm peste noi, neștiință de iubire…Ce proști!”

Ieri a fost pentru prima dată de când nu mai merg singură la Filarmonică, când m-am transpus total în altă lume. Nu mai era nimic în jur, nu eram nici eu, doar lacrimile-mi împăienjeneau ochii. Ador haosul de la început, când se verifică instrumentele, pentru ca apoi să se unească toți în ceva ce nu mai are nici o legătură cu haosul începutului.

Mă uit la fiecare. Unii stau relaxați, cu spatele rezemat de spătarul scaunului. Viorile cântă parcă fără ei. Alții dau din picior. Alții din cap. Unii se încruntă, alții zâmbesc. Pantofii strălucesc iar lumina cade diferit pe fiecare arcuș.

Enescu îi privea din stânga. Bănuiesc că era emoționat.


Am uneori impresia că sufletele se ridică din corp, și astfel, pe fiecare nivel, corpul, prin simțuri, sufletul, fiecare se bucură de muzică.


duminică, 22 septembrie 2013

Stare

M-am pierdut.

miercuri, 28 august 2013

Plouă parcă de trei vieți



Făcusem o baie fierbinte, cum fac de obicei. Am rămas, bineînțeles, fără oxigen și abia am ajuns în pat să-mi recapăt răsuflarea. Corpul mi-era moleșit.

Eram eu și televizorul. Știri. Concertul lui Roger Waters, unde pleacă elevii care au luat 10 la bac, criminalistică, drept britanic… Preț de câteva secunde s-a creat parcă un fascicol de energie între mine și cutia de plastic. Atât vedeam și mă gândeam că totul se întâmplă tuturor cât timp stau eu în pat și le privesc.

Mi s-au încețoșat ochii de lacrimi, le-am șters și-am venit să scriu. Cânta o piesă cu save me from myself.
Ar trebui să caut paragraful acela despre sexualitate (culmea!) din cartea de la C. care m-a făcut să mă gândesc la cele discutate cu R.

Ca și cu chestia aia pe care nu mai știu unde am văzut-o. “Cicatricile care își retrăiesc rănile”.
Discursul cu nu vreau faimă și bani mi l-am mai ținut o dată astăzi și e cunoscut, nu îl repet. Ce vreau eu e dincolo de toate astea. Iar în ultimul timp, drept să spun, nu prea mai cred că am să ajung acolo. Dincolo. La ceva. Dar totuși…

Mi-am amintit, de asemenea, zilele cu acel televizor, cu acea antenă și cu acele pâini. Cât e de ciudat că îmi sunt dragi amintirile acelea?!

Că tot am pomenit de R., mă întorc iar la acel “noi”. Categorisirea aceea, am tot vrut să îl întreb și mereu mi-a fost frică să nu-și fi schimbat părerea, să nu fi înțeles eu greșit, să cine știe ce. Și-apoi chiar de îl întreb, nu-i place lui să facă vreun compliment. Dar totuși
Mai devreme mă uitam la raftul din dreapta bibliotecii. M-am speriat. Sunt o mulțime de cărți necitite acolo. Altele, în partea cealaltă a bibliotecii. Altele, la bunica în bibliotecă. Altele, în Biblioteca Județeană. Altele, la librări. Altele la…

Așa cum de la o notă ajung la un vers apoi la o idee apoi iar la o pagină din vreo carte apoi îmi aduc aminte de un om, starea pe care o aveam, paginile pe care le-am scris atunci, pietrele culese, altă carte, o discuție, o pană, o supărare. Infinit. Infinitul mă sperie, cred. Vine iar vorba de dualitate. Și revin la cartea de la C. O fi infinitul format din cercuri?

Ascultam un cântec, un alt cântec, care mi-a re-subliniat importanța încercării. Întrebărilor. A experiențelor. “Ce-ar fi fost dacă?” ajunge să te sufoce. Doar că e o problemă falsă. Orice fapt are cel puțin o alternativă. Te poți întreba mereu ce-ar fi fost dacă. Soluția, bănuiesc, e să nu rămâi prins în întrebarea asta.

Plouă parcă de trei vieți.


duminică, 4 august 2013

Jurnal de călătorie


6 feb 2012: Dar eu mă supăr mai ales să ştiu că eu revin mereu pe aceleaşi cărări şi nu aleg să pornesc printre buruieni. Nu sunt un om curajos, cred. Mai supărător e sentimentul când stau, în mijlocul cărării, în „plin soare, plină de umbre”. Şi e ciudat, fiindcă nu mi-a fost niciodată frică de solitudine, nu mi-a fost frică niciodată să rătăcesc pe străduţe pustii ale unor oraşe necunoscute; însă, în anumite aspecte, am nevoie de cărări. 

„The price of being misunderstood. They call you devil or they call you god.” Jonathan Livingston Seagull, Richard Bach. 

„Maturizarea, în aparenta ei deplinătate, nu e decât o instrumentalizare a ființei, o solidificare care încearcă să obțină eficacitatea. Tot ce e posibil pur în copilărie se închide în puținătatea realului; o imensă plasticitate se schematizează pentru a deveni funcțională.” 
„În generația noastră, fiecare e suma a ceea ce i s-a interzis să fie.” 
„Lucrul cel mai grav care i se poate întâmpla unui om tânăr este să fie lipsit de capacitatea de a admira.” Jurnalul de la Tescani, Andrei Pleșu. 

La doi nuci.

Construcțiile cu noi, în care eu sunt parte integrantă, în care mi-e greu să cred. Îmi lipsește încrederea în sine. O parte. „Vezi, ei nu sunt ca noi.” Mă opresc din vorbit și casc ochii. Nu se vede și nu zic nimic. Mă întreb cum am ajuns acolo și mai ales dacă e adevărat. 

Puritatea nu mai există în nimic. Poate doar la copiii care nu au împlinit încă 4 ani, dar nu știu dacă asta trebuie pusă la socoteală, din moment ce ei nu sunt conștienți. 

Ne alterăm. Ne alterăm și spun asta ca fiind unul dintre cele mai normale și naturale lucruri. „Ne” noi pe noi sau “suntem” – din afară, de către alții sau de către ceva. Căutăm scuze, nimic nu mai e cum ar fi trebuit să fie, ne întristăm dar ne obișnuim repede cu noua situație. Mergem înainte (?). Ne purtăm ca niște străini, nu ne pasă ce consecințe au acțiunile noastre. E mult mai ușor să faci un rău decât să faci un bine. 

Nu suport când cineva țipă la mine. Mă fac mică, mă sperii și încep să plâng. Poate fi pe jumătate glumă. Are același efect. 

Îmi lipsește G. Sunt egoistă, mă hrănesc cu oameni. Fiecare are rolul lui, fiecare e pus într-o categorie bine definită în ne-cuvinte, categorii din care se tot mută(?). Stări și emoții. 

***E ca un fel de dovadă supremă că nu poți avea încredere în nimeni și că nu te poți baza pe nimeni. Chestiune venită din trei părți. Rămâi în mijlocul unui platou întins și nu știi încotro să mergi. Așa te simți. Pierdut și debusolat. Stai între oameni și ești singur. Acolo se simte cel mai bine izolarea. 

Mă întreb ce este de preferat. Să visezi la ceva ani la rând, fără să o obții niciodată? În acest fel rămâne acolo sus, pe piedestal, perfect și nealterat. Sau să obții ce-ți dorești și să realizezi că defapt nu e deloc așa cum ți-ai închipuit tu. Să te lupți apoi cu dezamăgirea… 

“Viermii cei graşi sorb rămăşiţele fetide din canale. Asta mă îndeamnă să mă privesc din profil. Mă văd pe mine însumi în cafenea, aplecat deasupra cărţii; vad târfa de lângă mine citind peste umărul meu, îi simt răsuflarea în ceafă. Aşteaptă să-mi ridic privirea sau poate să-i aprind ţigara pe care o ţine în mână. Mă va întreba ce fac aici de unul singur şi dacă nu mă plictisesc. Cartea este despre Stil şi Voinţă şi am adus-o cu mine pentru că este un deliciu să citeşti într-o cafenea zgomotoasă - este de asemenea şi un mijloc de apărare împotriva bolilor. Şi muzica este bună într-o cafenea aglomerată - îţi măreşte sentimentul de solitudine, de izolare.” Primăvară Neagră, Henry Miller. 

Zilnic se demontează mituri și basme. Până ajungem să nu le mai avem, până ajngem la un simplu stadiu de “funcționalitate”. 

Îmi place să fiu singură pe drumuri. Străzi noi, orașe noi, șoferi noi, gări noi. Tot înainte!

Șoferul ne spune “copiii lu’ tata”. În mașină sunt oameni cu vârste cuprinse de la 20 la 60 de ani. El are 50. A reușit să mă facă să zâmbesc chiar și în dimineața asta.

marți, 23 iulie 2013

Titlu

“…să nu se aștepte să găsească în cartea asta adevărurile mele cele mai teribile; pe acestea le vor găsi numai în ficțiunile mele, în dansurile sinistre ale celor deghizați care spun sau revelează adevăruri care, altminteri, nu se pot spune deschis.”

“Voi fi întotdeauna cel care a așteptat să i se deschidă ușa, în fața unui perete fără ușă.”
E nebunie sau speranță? Sau sunt una și-aceeași?


Întrebarea este dacă ei sunt sau nu fericiți. Dacă ceea ce arată ei exteriorului este adevăr ori ba. De unde știi că nu mint, așa cum faci și tu uneori?
Și-atunci, suntem o lume de triști? O lume de triști care proiectează în exterior o falsă imagine de fericire? Cum vine asta? Și de ce suntem atât de triști?

Nu de mult spuneam că îmi dau seama că eu sunt motorul. Dar nu mă pot ridica. Sensurile, și-așa abia întrezărite, se împotmolesc brusc. Subit. Gândesc din ce în ce mai negru și mă sperii de scenarii îndepărtate și posibile. Mint. Acele scenarii nu sunt doar “posibile”, ci vor avea loc, cu siguranță, într-un viitor mai mult sau puțin apropiat.

Încerc să nu-mi fac obsesie din camera albă. Dacă mă gândesc bine, a fost etapa în alb și negru. Mă refer doar la culori. Și ah, da, mai era, din când în când, și  o bucată de cer.
Astăzi mi-am aranjat cărțile. Am găsit loc. Am vrut să spăl pietrele, dar când am văzut câte sunt, m-am lăsat păgubașă. Am rupt câteva pagini scrise în câteva momente de cumpănă. Gândurile acelea sunt trecute și pe aici pe undeva (asta fiindcă odată, cineva, m-a certat rău când am rupt cuvinte).

“Scindat între gândirea magică și gândirea logică, omul rămâne exilat, departe de unitatea sa inițială; s-a frânt pentru totdeauna armonia dintre om și sinele său, dintre el și cosmos.”

“Ființa umană este în mod esențial contradictorie, și până și Descartes, piatra de hotar a raționalismului, și-a creat principiile teoriei sale plecând de la trei vise.”

Maioul meu preferat are, cred, cel puțin 15 ani. E de-un alb îmbătrânit de vreme. Are niște mâzgâleli ciudate, maro, ce se vor a fi trandafiri. Plus alte picățele rotunde, galbene și câteva dungulițe mărunte și întrerupte, roșii. Ce mai, e urât. Dar când îl iau din dulap mereu îi spun că e maioul meu preferat. Mă întrebam azi de-oi fi cumva materialistă, dacă mi-s așa dragi anumite lucruri. Cum e și pisica de pe pijama.


“Ceea ce demonstrează, cred, că destinul ne conduce mereu spre ceea ce trebuie să fim.”





(Înainte de tăcere, Ernesto Sabato)

duminică, 21 iulie 2013

Concluzie: la urma urmei, e vorba despre alegeri.



Pe blues de Armstrong, învârteam lingurița în cafea cu mâna stângă, să topesc zahărul. Zilele astea m-am izolat, oarecum, și mi-a fost nespus de bine. Ar fi trebuit să mă izolez mai mult. Ca timp și ca…”intensitate”. Zilele astea nu mă interesează de voi. Mă puteți acuza de ce vreți, dar nu mă interesează absolut deloc de voi.
Stăteam cu ochii închiși în pat, Rebengiuc era Meursault, încercam să îmi amintesc când am citit prima dată Străinul. În jumătatea de jos, sub pleoape, era scena procesului. În jumătatea de sus, sub pleoape, visam eu procese de-ale mele. Visez prea mult. Acuzatul era un om zvăpăiat cu suflet bun. Dar asta oricum nu contează.
Am înnoptat pe malul iazului și toți vedeau stele căzătoare numai eu nu. Ce-i drept, mă uitam mai mult spre stânga sus, unde erau fulgere în depărtare. Ce-i drept, îmi era destul de greu să țin privirea țintită în sus preț de câteva minute, din cauza alcoolului.
Le-am văzut până la urmă, și la ce bun? Nu mi s-a îndeplinit nici o dorință.
Bunica spunea că a chemat-o pe mama ei în vis, să-i spună dacă s-a întâlnit acolo cu sora ei, care a murit nu demult. Nu m-am gândit niciodată la obiceiul acesta, de a chema morți în vis. I s-a arătat, a spus, și a făcut semnul acela din mână, pe care îl făcea când voia să arate că a rezolvat ea tot, și nu mai trebuie nimeni să-și facă griji.
Am dormit cu bunica în “casa mare”, care e defapt camera din casa mare, ultima cameră, camera unde stă zestrea. Perne, plăpumi, covoare, pături. Tablouri, bibelouri, sticle cu băuturi din comerț, pe care stă praful.
Și m-am gândit să chem și eu pe cineva în vis, să-mi spună și mie ceva. Dar nu morți, iar ce voiam eu să aflu erau prostioare. Chem vorbe în vis, să știu și eu ce și cum. Am adormit imediat, era același întuneric și aceeași liniște de țară. Țin minte doar că aranjam gulerul unei cămăși.
Mă privesc și mă judec după imaginea pe care o aveam despre mine acum 3-4 ani. Eram cu totul altă persoană, m-am schimbat mult. Din cauza asta mereu mă judec și mereu mă învinovățesc. Ce fac acum nu făceam atunci. Ce cred acum, nu credeam atunci. Sau invers.
N-am găsit încă timpul și energia să mă … reexaminez.

Apoi l-am visat pe el, trecea pe lângă mine, a încercat să-mi spună ceva, când un nene mai bătrân m-a tras de mână și m-a luat să rezolvăm o banalitate. Așa facem mereu. Ne preocupă mai degrabă lucrurile mărunte, pierdem vremea cu ele și ne mirăm apoi că nu am făcut nimic care să conteze.

Se pretează la orice






marți, 2 iulie 2013

Miller și alte chestiuni

Am ajuns la concluzia că nu trebuie să iei nimic ca fiind etern şi sigur. Nu mă refer la marile adevăruri/neadevăruri ale vieţii. Mă refer la chestiunile mărunte, ce se aplică mai des în viaţa de zi cu zi. Nu trebuie să bagi mâna în foc pentru nimeni şi pentru nimic. Că ţi-e prieten de 3 zile sau 3 ani, că ţi-e partener de viaţă de 5 luni sau jumătate din ea. Ce-i drept, nu putem trăi fără certitudini, dar nu ar fi rău să ne întrebăm măcar o dată ce s-ar întâmpla dacă, ce-ar fi dacă o anumită chestiune nu e chiar aşa pe cum o credem noi. Şi-ar fi bine să începem cu cea mai mare absurditate, să ne "călim", chiar dacă o facem prin imaginaţie. 
Unii ar putea spune că tot mecanismul ăsta nu e departe de paranoia. Poate că aşa şi este. Nu spun să rupem relaţii interumane din cauza lui "dacă" sau "poate", spun să intrăm într-o cameră cu multă, multă lumină, să ne dezbrăcăm de tot şi să gândim la rece. Posibil, la urma urmei, este orice, nu?
Da, este un exerciţiu de imaginaţie greu. De fapt, sperie.
Mie îmi place să-mi imaginez catastrofe, și să mă întreb ce-aș face în anumite cazuri. Nu mi-am imaginat însă niciodată trădări. Nu amoroase, nu. De la prieteni. Pe unii dintre ei îi iau de-a gata. Unii dintre ei n-au suportat filtrul gândirii şi al logicii, şi nu au avut niciodată greutatea semnului de întrebare deasupra creştetului. Poate că făceau "unele mici greşeli", poate că mai "dădeau cu bâta în baltă", dar altceva nu exista. Cum să mă gândesc că x minte, că y este invidios, că z se preface sau că w nu mă ascultă? Imposibil!

Dezbrăcată, în lumină, îmi dau seama că tocmai lucrurile astea se întâmplă cel mai des.


Întâlnirea dintre oameni ar trebui să fie întâlnirea între capodopere! îmi spune un amic. Problema, în realitate, este acel ar trebui.

 ‘Adevărul este sabia fără teacă; taie în plin. Și cu cine luptăm noi, cei ce iubim adevărul atât de mult? Cu minciuna lumii. O minciună perpetuă.’
 ‘…iar relațiile dintre oameni să devină doar un joc ce mortifică sufletul’ Cristina Felea – Prefață la Primăvară moartă, Henry Miller.
Dintr-un serial polițist: ‘Va veni vremea în care vei găsi ceea ce cauți. Îți garantez.’
 ‘Trecem fără să știm de la o scenă la alta, de la o vârstă la alta, de la o viață la alta. Dintr-o dată, în timp ce te plimbi pe stradă, în realitate sau în vis, înțelegi întâia oară că anii au zburat, că toate acestea au trecut pentru totdeauna și că vor trăi doar în amintire; apoi memoria se răsucește înspre interior cu o ciudată, fascinantă sclipire, și reiei mereu aceste scene, aceste incidente, în vis sau în reverie, plimbându-te pe o stradă sau stând cu o femeie, citind o carte sau vorbind cu un străin…; dintr-o dată, dar întotdeauna cu teribilă insistență și acuratețe, aceste amintiri se insinuează, se ivesc ca nălucile și-ți cuprind toate fibrele ființei. De acum înainte totul se întâmplă pe suprafețe mobile: gândurile noastre, visurile, acțiunile, întreaga viață. Un parallelogram în care cădem de pe o altă platform a eșafodului nostrum. De acum înainte, frânți în miriade de fragmente, ca o insect cu o sută de picioare, un centipede cu membrele fremătând ușor, absording toată atmosfera; pășim cu filamentele noastre sensibile care înghit cu lăcomie din trecut și viitor și toate lucrurile se dizolvă în muzică și amărăciune; pășim împotriva unei lumi unitare, afirmându-ne fragmentaritatea. și toate din jur, în timp ce trecem pe lângă ele, se fărâmă o dată cu noi în miriade de particule irizate. Marea fragmentare a maturității. Marea schimbare. Nu exista hotar precis între bucurie și tristețe: se topeau una în alta, așa cum veghea noastră se transform în vis și somn. Dimineața ne trezim ca o ființă unică, iar noaptea plonjăm într-un ocean, ne înecăm, ținându-ne strâns de stele și de zbuciumul zilei.
Și apoi vine o vreme când trăim reversul acestor lucruri. Trăim în minte, în idei, în fragmente. Nu mai sorbim muzica sălbatică a străzii – ne amintim doar. Ca niște obsedați retrăim drama tinereții. Ca un păianjen ce reia mereu și mereu firul și iar îl scuipă, după un model obsedant, algoritmic.’

Concluzia ei a fost, pe cât de simplă, pe atât de tare. Îmbătrânim. Cum? Noi? Dar noi mereu am ştiut că ne vom bucura mereu de viaţă. Nu în sensul că vom trăi veşnic, nu, asta e imposibil. Ci în sensul că ne vom bucura veşnic de momentul prezent. Iar lucrul ăsta nu e deloc logic, nu-i aşa?

‘Visătorii visează de la gât în sus, în timp ce trupurile lor sunt bine legate de scaunul electric. A imagina o lume nouă înseamnă a o trăi zilnic, și fiece gând, fiece pas, fiece gest ucid și recreează, moartea aflându-se mereu cu un pas înainte. A renege trecutul nu e destul. Trebuie să acționezi ca și cum trecutul ar fi mort, și viitorul irealizabil. Trebuie să acționezi ca și cum pasul următor ar fi ultimul, și chiar este. Fiecare pas înainte este ultimul, și cu el moare o lume, și tu însuți. Suntem aici, ai pământului nesfârșit, trecutul niciodată încetând, viitorul niciodată începând, numai prezentul pentru totdeauna. Lumea lui niciodată-niciodată pe care o ținem de mână și o vedem, dar în care nu ne recunoaștem. Suntem ceea ce rămâne mereu neterminat, nicicând modelat pentru a fi recunoscut, tot ceea ce există, dar nu întregul, iar părțile sunt cu mult mai mari decât acesta; numai un Dumnezeu matematician le-ar mai putea descurca.’

Este necesară o radiografie internă. De asemenea, una a mediului extern. Ușor, în timp. Grabă nu este.


p.s. Karma nu doarme, notează.

duminică, 30 iunie 2013

Sunt bine

Da, se știe. Nu suntem sinceri. Suntem învățați să ascundem. De aceea răspundem cu “Sunt bine” atunci când suntem întrebați. Suntem bine? Nu.
Dar atunci când am simțit nevoia de a vorbi nu am fost ascultați. Atunci când am simțit nevoia de a vorbi am primit eticheta, glumeață sau nu, de “femeie”, fiindcă nu-i așa, doar femeile au drame pe care le intensifică voit, fără motive, pentru a arăta lumii că … . Atunci când am simțit nevoia să vorbim am primit un “Calmează-te, va fi bine, nu trebuie să îți faci griji”, pentru a încheia o discuție neinteresantă într-un mod cât de cât politicos, iar subiectul a fost schimbat rapid. Atunci când am încercat să vorbim am primit o bătăie ușoră pe spate cu îndemnul “Hai să nu fim prea emoționali”, și n-am mai fost deloc “emoționali”.
Nu a contat că în spate chiar există ceva. Repet, suntem egoiști, nu ne interesează cotidianul altora.


De aceea, la întrebarea “Ce faci?”, nu răspundem niciodată cu “Singur” “Confuz” “Călcat în picioare”  sau “Strivit” , ci cu “Sunt bine.”

Râșniță. Nimicuri.

Acum se simt ca nimicuri. Stările și tot. 


27.06.13

Am simțit nevoia să închid ușa. Să-mi închid, astfel, totul între cei patru pereți. Dar fereastra e deschisă. Se aude doar ploaia și miroase proaspăt.
Mi-e dor de multe persoane. E liniște și tună.
Subconștientul are renume bine-meritat. Am visat foarte ciudat și urât astă-noapte, dar înțeleg. Astăzi e doar prima zi.

28.06.13

În patul cel alb mă simțeam la locul meu. Acolo, trupul vlăguit se odihnea, mintea intra în pace, răsuflam ușurată și uitam tot stresul de peste zi.
Acolo mă simțeam la locul meu, și e tare ciudat acum când mă gândesc la asta, mai ales știind cum alergăm noi după tot felul de cai verzi pe pereți și nu suntem niciodată mulțumiți.
Mereu am căutat și așteptat soluții din exterior, dar e timpul să-mi dau seama că eu sunt motorul, și nu piesa.

29.06.13

Visam că urc un munte a cărui pantă era acoperită de muschi verzi și plini de ploaie. Eram trei. Vedem doi urși, probabil pui. Urcăm. Vedem un lup. Urcăm. Când am văzut ursoaica am decis să renunțăm și să coborâm.
Am spus mereu că în mine există un uragan. La exterior aparențele sunt foarte calme, incredibil de calme. Dar în interior totul se învârte, se sparge, se scot copaci seculari din rădăcini, se dărâmă case. Când mă salută dau ușor din cap, poate schițez și un zâmbet. Când nu mă salută, îmi continui treaba fără să las la vedere nici o urmă.
Acum am impresia că uraganul a ieșit înafară. Tot nu se vede, tot se învârte. Fiindcă mă simt la răscruce de orice, de toate.
Și lui G. îi plac ciorile, iar asta este foarte, foarte important. Tot lui i-a sărit în ochi aia a mea, cu “căldura din brațele lui”. Iar eu nici nu mai știu ale cui erau brațele alea.


Mă macin prea mult.

marți, 25 iunie 2013

Nimic


nimic nimicnimicnimicnimic nimic. Nimic.



Nimic.

duminică, 23 iunie 2013

Dar cine să mai facă dulceață de trandafiri?



Știam bunăoară de la Camus că “vine mereu în istorie o clipă când cei care afirmă că doi plus doi fac patru sunt pedepsiți cu moartea”. N.S. Jurnalul Fericirii, p. 66

“Cuvântul se degradează în vorbă” N.S., J.F. p.116

Dulceață de trandafiri și un pahar de apă rece de fântână.

Uneori vreau să fiu în stare să îi însușesc masca pe care deseori încerc să o port. Să spun nu fără păreri de rău atunci când unii se folosesc de mine sub pretextul că îmi cer ajutorul.

Singura ureche de măgar din carte:
“16 iun. ’55 – Uneori mă cuprinde o tristețe atât de adâncă și atât de perfect inexplicabilă încât lumea întreagă mi se pare dintr-odată golită de orice sens. Gol, momentul prezent, goale, cuvintele, goale, toate gesturile pe care le-am face și toate eforturile pentru a îndeplini indiferent ce […] Este vântul disperării care stârnește și surpă totul în cale.” J.G., P.d.a.t.p.t.î., p.199.

Sunt anumite persoane care ar putea ajuta pe cineva doar clipind. Clipitul din ochi este ceva natural. Sunt anumiți oameni, care atunci când conștientizează că al lor clipit i-ar putea ajuta pe alții, ar fi în stare să își pună scobitori în ochi sau chiar să-și taie de tot pleoapele. Răutatea e deseori gratuită și născută din prostie.

Un cântec ce prima dată nu l-am înțeles, care apoi îmi năștea o depresie, îmi ia acum durerea de cap printr-o magie ciudată.


30 martie “Nimic nu ne îmbătrânește mai multe decât moartea celor pe care i-am cunoscut în copilăria noastră.”

Dar și locurile mor, nu-i așa?

22 mai ’41 “Ce fac orele pe care le pierdem, și unde se duc? Ele se înveșmântează în stofele cele mai bogate, își acoperă capul cu un văl și-și pun o diademă împodobită cu ametiste, sanghine și rubine sumbre, și așteaptă ziua când vor veni să depună mărturie împotriva noastră; vor spune în lacrimi cum le-am abandonat când erau frumoase și meritau îngrijirile noastre, căci fiecare dintre ele ar fi avut să ne dea ceva, și suferă că au trebuit să-și pătreze, inutile, disprețuite, și totuși splendide, darurile pe care noi nu le-am vrut.” Julien Green, Plăcerea de a te povesti ție însuți. Pagini de jurnal.

Hai să plecăm, vrei? Înainte, fără să ne uităm în urmă. Oricum, cât de rău ar putea fi? Ar putea fi mai rău de atât? Hai să facem o nebunie, oricum până acum le-am făcut pe toate doar declarativ. Nu ai curajul, și n-o să îl ai niciodată.

Rochia roșie, cea de copil.



marți, 11 iunie 2013

Venin

Să scriu, să scriu...

Ce să tot scriu, când oamenii se comportă ca nişte animale? Este foarte simplu să faci rău. Este foarte simplu să faci şi bine, dar ca să faci bine trebuie să şi vrei. Cel mai simplu e să nu faci nimic, şi sincer, decât răul, e mai bun nimicul. 




Unii au o logică diferită. De ce să nu faci rău când e aşa uşor să faci rău?
Prea puţini se întreabă "De ce să nu faci bine când e aşa uşor să faci bine?"

Sau poate că au sufletul atât de negru încât nici nu îşi dau seama de răul făcut. Sunt înveninaţi şi nu-şi dau seama că cel pe care-ţi varsă veninul nu are nici o vină. Au ţinut în ei ură atâta timp încât acum lovesc unde apucă. Dacă eu am suferit, el de ce să nu o facă?

Aşa se nasc alţi şi alţi monştri. E un cerc vicios. 

Spaţiul ăsta nu a fost menit niciodată să fie un spaţiu în care să mă plâng şi să-mi vărs nădufurile zilnice. A fost un spaţiu pentru nădufurile neînţelese şi de neînţeles.

Discuţii...discuţii, dezbateri, schimb de opini şi păreri. Mai puţin experienţe. Asta voiam eu. 

Sunt supărată pe Dumnezeu, dar cred în karma.

Florile sunt pentru contrast.

duminică, 9 iunie 2013

Iad

Ne sperie raiul. E prea mult. E prea mult bine. Sunt prea mulţi oameni care ne plac. Sunt prea multe lucruri care ne plac.
Din adrenalină, facem lucruri pe care nu le visăm să le facem. Dansăm cu oameni cu care altfel n-am fi avut curajul. Zâmbim, chiar dacă noi nu zâmbim aşa des. Vorbim cu oameni cu care altă dată n-am fi avut curajul să vorbim. Cerem.

Însă imediat ne speriem.

Şi ne întoarcem în iad. În iadul fiecăruia.

Şi chiar de e iad, e cel pe care-l cunoaştem. Singurul lucru pe care îl cunoaştem. Cunoscutul e mereu mai "prietenos". Cel puţin aşa pare. Şi ne întoarcem în iad. În iadul propriu.

Fiindcă suntem laşi.


P.S. : am trei trandafiri roşii
P.S.2 : ne-am întâlnit cu poliţia
P.S.3 : am brăţară cu steagul României (fără stemă) la mână
P.S.4 : mi-e dor de Fredişor
P.S.5 : aş fi mâncat un piure sărat
P.S.6 : am zmeură-cumva.

sâmbătă, 8 iunie 2013

Mov cu mov

[26 mai]

Fumul venea prin partea stângă. M-a speriat la început. Al ei. Viciile şi-au spus, până la urmă, cuvântul. E ciudat cum pentru unii dintre noi cele mai anormale lucruri sunt normale iar normalul reprezintă un deziderat după care nu vom recunoaşte niciodată că tânjim. Râca dintre ce e normal şi ce e anormal nu-şi are locul aici.
Nu voi fi niciodată de acord şi nu voi înţelege niciodată cum se poate aşa ceva. E ca şi chestia aia cu credinţa în Dumnezeu. Dacă ar fi atotputernic n-ar fi atâta durere în lume. Dacă e atotputernic înseamnaă că pur şi simplu e rău. Deci nici aşa, nici aşa.
E ca şi când el ia ceva la reparat şi mai mult îl strică, aşa cum s-a întâmplat şi azi. Şi n-ai ce face, căci „s-a stricat”, nu l-a stricat el.


[continuare în 7 iun]

Mă simt ca şi cum aş bea, liniştită, în fiecare dimineaţă, în zori de zi, otravă. Aşa cum îmi beau de fapt cafeaua. Accept lucruri care îmi fac rău, care mă secătuiesc de puteri, care mă încarcă cu energie negativă. Şi-apoi mă întreb ca un om tembel de ce nu mi-e bine în locul în care sunt.
Am impreşia, greşită, desigur, că toţi trăiesc într-un clăbuc de fum. Mă întreb, cred, de zece ori pe zi „cum poate....?”, „cum se poate?” Greşesc, desigur. Judec.

Bucheţelul de flori dezvăluie un fenomenal dar simplu simţ estetic. Are flori mov-închis, mov-deschis şi albe. Bătrânica ce le vindea să aibă 70 de ani, dar din cauza greutăţilor vieţii arată ca de 90.

„Ea are cele mai frumoase picioare care ţi-au călcat inima, cele mai frumoase buze care te-au minţit vreodată în viaţa ta”

Drept concluzie, noi suntem mereu cei mai buni, cei care muncesc mai mult, cei care au dreptate, cei mai deştepţi, frumoşi şi cei mai sinceri. Restul e minciună.



joi, 6 iunie 2013

duminică, 5 mai 2013

Urât


"Nu trebuia să arunce apa. A aruncat apa. Mereu se bagă peste mine. Nu scriu eu. Ea are codiţe. Nu împletite ci încâlcite. Eu am faţa albă.

Îi urmăream şi-mi ziceam că până şi ei, care nu au nimic normal în fiinţa lor, urmează un curs normal. S-au întâlnit, s-au plăcut, s-au îndrăgostit, s-au mutat împreună, s-au despărţit, s-au împăcat. Dar s-a terminat filmul, cine ştie ce-o fi urmat apoi.
Cum să răceşti vara?!

El a zis câteva cuvinte ce m-au mirat. Îmi ţâuie urechile. Poate e totul în capul meu. Şi cum să nu-ţi placă ciorile?!

Am nevoie de o fotografie în care o mână întinde nişte margarete. Şi mai am nevoie de câţiva pereţi albi.
Aş vrea să mă îmbolnăvesc sau să am un accident uşor care să mă ţină în spital câteva zile. Vreo două săptămâni. Eram ferm convinsă că uită şi o ia de pe drum. Dar a luat-o de la locul faptei.

Masa de dimineaţă a fost tristă. Vinul a fost servit în ceşcuţe mici de cafea.

4 dimineaţa, mă întorceam acasă. Din crâşmă. Oamenii veneau de la biserică. Două bătrâne. Aveau lumânările într-o mână, iar în cealaltă coşul cu bucate sfinţite. Peste 70 de ani. Una avea un gheb mare în spate, mergea aplecată. Mie mi-era să nu mă întâlnesc cu bunica. Şi ea stă de obicei până la finalul slujbei. Ce să-i fi zis? O minciună, că am fost şi eu la biserică până la ora aia? Sau că am stat în crâşmă cu câţiva amici şi câţiva bărbaţi care vor să mi-o tragă, vorbind filosofeli ieftine?
Dar nu ne-am întâlnit.

El şi-a cumpărat patru kile de bere şi a băut singur şi tăcut în camera lui. Eu aveam vin aspru de ţară."



miercuri, 1 mai 2013

Ce vrei tu de fapt?

Fugă, fugă, fugă. Stai, opreşte-te puţin. Ce vrei tu de fapt? 

Ai văzut? azi a fost furtună. Ţi-a răspuns la stare. Şi iar îţi pui cerul în cap crezând că vremea îţi răspunde ţie la ceva.

De fapt azi ai fost agitată şi de fapt n-ai făcut nimic. De fapt, ţi-ai aruncat fişele de lectură din liceu. Plus câteva caiete şi câteva manuale de engleză. Cerşetorul întreba dacă n-ai să-i dai ceva bani, să-şi ia măcar un covrig că e venit de ieri de la... "N-am bani, n-am mâncare, domle, am cărţi." Mi-am dat seama că m-am mai întâlnit cu cerşetorul acela. După discurs. Şi în altă zi cerea bani de mâncare fiindcă venise de o zi din Flămânzi. Ca să vezi. Flămânzi. Şi-a ales bine discursul.

sau

Omul chiar era venit de la Flămânzi şi era flămând. Doar că eu eram în pijamale, duceam gunoiul.


Astăzi am învăţat de la ştiri că micii au legătura cu "fiinţa noastră naţională." Să mai vorbim despre patritosm, zic. 

În cutie am un capac de suc. Cu mesaj. Scrie "Ce vrei tu de fapt?"

duminică, 28 aprilie 2013

On




Ar trebui să îmi scot din cap ideea care îmi vine în minte atunci când ceva nu-mi reuşeşte, şi anume că oricum nu meritam ceva mai bun.

marți, 23 aprilie 2013

Cu piticii la agăţat


"Părul nu-mi stătea bine oricât aş fi stat eu să-l aranjez. Machiajul nu-mi reuşea şi păream o copie proastă a unei păpuşi de bazar. Îmi apăreau din senin pete roşii sau vreun coş. Ochi umflaţi sau ceva deformat la mine. Indiferent ce. Doar să mă facă să oftez atunci când mă izbeam de o oglindă. După 3 zile ne-am despărţit. Apoi au urmat două săptămâni de gânduri, calcule, întrebări – drame tipic feminine. Ieşeam din ce în ce mai mult doar ca să nu stau închisă între pereţii casei şi între gândurile mele.

Într-o seară am întâlnit pe altcineva. A fost chimie iar după câteva zile formam un „cuplu”. Diferit de cei dinainte, încercam să mă adaptez la situaţiile, comportamentul şi oamenii noi. Nu băgasem de seamă că părul îmi stătea mereu bine iar petele roşii nu-şi mai făceau apariţia. Tot normalul şi anormalul tipic unei relaţii noi. Au trecut 4 luni, totul era „minunat”. M-am tuns şi părul meu concura cu cel al vedetelor din reclamele scumpe la şampoane ieftine.
După alte trei luni plecam din casa lui cu un zâmbet amar pe buze. Nu ştiu dacă eram tristă, dezamăgită sau pierdută. Îmi promiteam doar ca de acum înainte să fiu „mai cu picioarele pe pământ” şi să iau orice ca atare.

M-am închis în casă. Eram şi mă simţeam urâtă. Două săptămâni am stat aşa, până ce A. m-a convins să ies la o cafea, într-o dimineaţă de joi. Venise primăvara, era călduţ, era însorit, dar eu eram supărată pe mine – fără motiv. Plecasem nervoasă, îmbrăcată în haine lălâi. Pe faţă aveam doar ochelarii de soare.

Mi-a făcut bine ieşirea, trebuie să recunosc. Aerul proaspăt, primăvăratec, soarele îmi aluneca printre gene şi mirosea a flori de zarzări. Mă simţeam mult mai bine, iar după jumătate de oră m-am surprins râzând cu poftă şi prinsă dintr-o dată de chef de viaţă. Primăvara e molipsitoare. Nici atunci când băiatul timid ce făcea pe chelnerul a vărsat sucul de fructe pe mine nu m-am supărat.
Am intrat la „the ladies room” să încerc să ascund pata de pe bluză cu eşarfa lui A. M-am izbit de o oglindă. Razele soarelui reuşeau să intre în încăpere, îmi băteau în ochi. M-am văzut calmă şi blândă. Cu înfăţişare blândă adică. Eram ciufulită dar o ciufuleală cumva aranjată. Eram senină. Eram drăguţă.

Am ieşit şi m-am izbit în D. Pe el îl cunoşteam încă de pe vremea când eram studentă. M-am întrebat mereu de ce noi doi n-am... În sfârşit. Mi-a spus că mă observase încă de când am venit şi m-a invitat a doua zi la o cafea. Am ajuns acasă şi recunosc, da, iar simţeam fluturi în stomac. Mă uitam în oglindă şi râdeam de mine şi de fluturii mei adolescentini. N-aveam nici o pată roşie şi părul îmi stătea perfect.

La prima pată roşie ne-am despărţit.

Atunci mi-am dat seama că petele roşii (care defapt durau 3 minute) şi părul meu fără formă erau nişte pitici. Atunci mi-am dat seama că eu mă vedeam drăguţă în oglindă atunci când ei mă vedeau drăguţă. Atunci mi-am dat seama că eu mă vedeam urâtă în oglindă atunci când relaţia nu mai mergea. Piticii îmi dădeau de ştire.

Au trecut, cred, vreo 2 ani de când am făcut cunoştinţă cu piticii. N-au dat niciodată greş."

miercuri, 17 aprilie 2013

Nicicum



Nu e rău sau bine. E nicicum, e confuzie. Nu e nici un lucru care să meargă strună şi nici unul care să nu meargă deloc. E un fel de plutire, dar nu ca aceea a unui puf, care se leagănă lin, stânga-dreapta, stânga-dreapta, până jos. El ajunge undeva.







.minciuni.

duminică, 14 aprilie 2013

19.19


Mi-e frică să mă uit la floare. Dacă e cumva deja ofilită s-ar spulbera chiar totul. Forma fizică nu reprezintă mare lucru. Dar ceea ce intră în floarea aia reprezintă totul. Trăim de pe o zi pe alta păcălindu-ne şi împingând unele chestiuni cât mai departe. Refuz să le conştientizez. De-ar fi trecute pe hârtie ar fi scrise cu sânge cald.

Linia de plutire e cu totul altceva decât „Mi-e bine!”. Linia de plutire e o minciună urâtă, şi cred că face mai rău decât „Mi-e rău!”. Măcar atunci ştii o treabă şi nu-ţi consumi energa minţindu-te.