Am
ajuns la concluzia că nu trebuie să iei nimic ca fiind etern şi sigur. Nu mă
refer la marile adevăruri/neadevăruri ale vieţii. Mă refer la chestiunile mărunte,
ce se aplică mai des în viaţa de zi cu zi. Nu trebuie să bagi mâna în foc
pentru nimeni şi pentru nimic. Că ţi-e prieten de 3 zile sau 3 ani, că ţi-e
partener de viaţă de 5 luni sau jumătate din ea. Ce-i drept, nu putem trăi fără
certitudini, dar nu ar fi rău să ne întrebăm măcar o dată ce s-ar întâmpla dacă, ce-ar fi dacă o anumită chestiune nu e chiar
aşa pe cum o credem noi. Şi-ar fi bine să începem cu cea mai mare absurditate,
să ne "călim", chiar dacă o facem prin imaginaţie.
Unii
ar putea spune că tot mecanismul ăsta nu e departe de paranoia. Poate că aşa şi
este. Nu spun să rupem relaţii interumane din cauza lui "dacă" sau
"poate", spun să intrăm într-o cameră cu multă, multă lumină, să ne
dezbrăcăm de tot şi să gândim la rece. Posibil, la urma urmei, este orice, nu?
Da,
este un exerciţiu de imaginaţie greu. De fapt, sperie.
Mie
îmi place să-mi imaginez catastrofe, și să mă
întreb ce-aș face în anumite cazuri. Nu mi-am imaginat însă niciodată trădări. Nu
amoroase, nu. De la prieteni. Pe unii dintre ei îi iau de-a gata. Unii dintre
ei n-au suportat filtrul gândirii şi al logicii, şi nu au avut niciodată
greutatea semnului de întrebare deasupra creştetului. Poate că făceau
"unele mici greşeli", poate că mai "dădeau cu bâta în baltă",
dar altceva nu exista. Cum să mă gândesc că x minte,
că y este invidios, că z se preface sau că w nu mă ascultă? Imposibil!
Dezbrăcată,
în lumină, îmi dau seama că tocmai lucrurile astea se întâmplă
cel mai des.
‘Întâlnirea dintre oameni ar trebui să fie întâlnirea
între capodopere!’ îmi
spune un amic. Problema, în realitate, este acel ‘ar trebui’.
‘Adevărul este sabia fără teacă; taie în plin.
Și cu cine luptăm noi, cei ce iubim adevărul atât de mult? Cu minciuna lumii. O
minciună perpetuă.’
‘…iar relațiile dintre oameni să devină doar
un joc ce mortifică sufletul’ Cristina Felea – Prefață la Primăvară moartă,
Henry Miller.
Dintr-un serial
polițist: ‘Va veni vremea în care vei găsi ceea ce cauți. Îți garantez.’
‘Trecem fără să știm de la o scenă la alta, de
la o vârstă la alta, de la o viață la alta. Dintr-o dată, în timp ce te plimbi
pe stradă, în realitate sau în vis, înțelegi întâia oară că anii au zburat, că
toate acestea au trecut pentru totdeauna și că vor trăi doar în amintire; apoi
memoria se răsucește înspre interior cu o ciudată, fascinantă sclipire, și
reiei mereu aceste scene, aceste incidente, în vis sau în reverie, plimbându-te
pe o stradă sau stând cu o femeie, citind o carte sau vorbind cu un străin…;
dintr-o dată, dar întotdeauna cu teribilă insistență și acuratețe, aceste
amintiri se insinuează, se ivesc ca nălucile și-ți cuprind toate fibrele
ființei. De acum înainte totul se întâmplă pe suprafețe mobile: gândurile
noastre, visurile, acțiunile, întreaga viață. Un parallelogram în care cădem de
pe o altă platform a eșafodului nostrum. De acum înainte, frânți în miriade de
fragmente, ca o insect cu o sută de picioare, un centipede cu membrele
fremătând ușor, absording toată atmosfera; pășim cu filamentele noastre
sensibile care înghit cu lăcomie din trecut și viitor și toate lucrurile se
dizolvă în muzică și amărăciune; pășim împotriva unei lumi unitare,
afirmându-ne fragmentaritatea. și toate din jur, în timp ce trecem pe lângă
ele, se fărâmă o dată cu noi în miriade de particule irizate. Marea fragmentare
a maturității. Marea schimbare. Nu exista hotar precis între bucurie și
tristețe: se topeau una în alta, așa cum veghea noastră se transform în vis și
somn. Dimineața ne trezim ca o ființă unică, iar noaptea plonjăm într-un ocean,
ne înecăm, ținându-ne strâns de stele și de zbuciumul zilei.
Și apoi vine o vreme
când trăim reversul acestor lucruri. Trăim în minte, în idei, în fragmente. Nu mai
sorbim muzica sălbatică a străzii – ne amintim
doar. Ca niște obsedați retrăim drama tinereții. Ca un păianjen ce reia mereu
și mereu firul și iar îl scuipă, după un model obsedant, algoritmic.’
Concluzia ei a fost, pe cât
de simplă, pe atât de tare. Îmbătrânim. Cum? Noi? Dar noi mereu am ştiut că ne
vom bucura mereu de viaţă. Nu în sensul că vom trăi veşnic, nu, asta e
imposibil. Ci în sensul că ne vom bucura veşnic de momentul prezent. Iar lucrul
ăsta nu e deloc logic, nu-i aşa?
‘Visătorii visează de
la gât în sus, în timp ce trupurile lor sunt bine legate de scaunul electric. A
imagina o lume nouă înseamnă a o trăi zilnic, și fiece gând, fiece pas, fiece
gest ucid și recreează, moartea aflându-se mereu cu un pas înainte. A renege trecutul
nu e destul. Trebuie să acționezi ca și cum trecutul ar fi mort, și viitorul
irealizabil. Trebuie să acționezi ca și cum pasul următor ar fi ultimul, și
chiar este. Fiecare pas înainte este ultimul, și cu el moare o lume, și tu
însuți. Suntem aici, ai pământului nesfârșit, trecutul niciodată încetând,
viitorul niciodată începând, numai prezentul pentru totdeauna. Lumea lui
niciodată-niciodată pe care o ținem de mână și o vedem, dar în care nu ne
recunoaștem. Suntem ceea ce rămâne mereu neterminat, nicicând modelat pentru a
fi recunoscut, tot ceea ce există, dar nu întregul, iar părțile sunt cu mult
mai mari decât acesta; numai un Dumnezeu matematician le-ar mai putea descurca.’
Este necesară o
radiografie internă. De asemenea, una a mediului extern. Ușor, în timp. Grabă nu
este.
p.s.
Karma nu doarme, notează.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu