Diff

Nu inteleg de ce unii oameni sunt atrasi inconstient de altii. Daca ar sta o secunda sa se GANDEASCA, ar realiza ca acei altii au doar o forta de atractie neinteleasa. Atat. In rest, nu te ajuta, nu-ti zambesc mereu, barfesc pe toti tuturor, si-s extraordinar de egoisti. Fac glume tampite si rad de tine cand te simti cel mai rau. Vorbesc mult, dar vorbesc tampenii.
Atunci?

Ieri, Legend of the Guradians: the owls of Ga'Hoole. Tradare. Prieteni. Ajutor. Familie. Putere. Zbor. Destin. Bine. Egoism. TRADARE. Animatie.

Azi, To Kill a Mocking Bird. Urmeaza Stranger than Fiction.

Ieri, plas la:



Apoi poate, frunzarit de carte. Sau serios.

Regula zilei: probleme tale sunt mereu fondate, importante si dureroase. Ale celorlalti, mereu, niste prostii. Exceptie fac, ce-i drept, cazurile grave. Si asta doar daca esti destul de empatic.

Ps: nu, nu am vazut the king's speech, si nici inception.

Mada

Mă întreb ce sfârşit o să am. Ascult Coldplay. Îmi pică ochii în gură. Am o stare de rahat. Azi a fost o zi agitată, în care a nins mult, în care am băut multă cafea, în care am făcut un du-te vino continuu, în care nu-mi găseam porcăria de bilet RATP în geantă. Dar azi m-am văzut cu Alex.

Stau la birou, pe scaun, cu picioarele pe suportul de tastatură, cu genunchii la gură. Şi ce. Exteriorul e de plastic. Urăsc plasticul.

Itzy bitzy spider

Ieri m-am trezit la 11. Am facut o cafea, am fumat cele două ţigări rămase de alaltăieri. M-am apucat de citit. Am citit doar vreo 10 pagini. De la 3 la 7 am dormit. Am dormit bine. Apoi, filmele. La două m-am băgat în pat. N-am mai fumat.

12 angry men

Fahrenheit 451

The best of times (poate chiar poţi rescrie istoria)

Cel mai mult am ascultat Till the end of time, dacă are vreun sens.

                       

„In kindergarten I had it all. I was the first to memorise Itsy-bitsy Spider.”

Visasem că eram într-o junglă, pădure, ceva, îmbraţişam o leoaica în timp ce făceam baie într-un lac, călăream un cal. Mă ascunsesem sau căutam ceva. Erau pungi de popcorn. Era o singură casă în apropiere, şi nu mă înţelegeam deloc cu vecinii. Cu cei mari, zic. Din cauza rigurozităţii şi-a conformismului lor. Dar mă furişam mereu şi mă întâlneam cu baieţii lor. Doi fraţi. Eu eram totuşi mare. Eram o sălbatecă. În fine.

 Dacă vesel se trăieşte bate-aşa…(două bătăi din palme)…

Îi invidiez pe cei care nu se întreabă. Care traiesc aşa, fără nici un fel de îndoială. Iau lucrurile cum sunt. Şi-atât. Nu se gândesc mai departe. Îi invidiez doar uneori. Cred.

Afară ori ninge ori bate vântul şi cad fulgi mici de pe acoperiş. Nu mă aşteptam să mai ningă aşa mult. Zilele trecute mă gândeam că am uitat cum e să porţi pantaloni scurţi, tricouri, fără fular, fără mănuşi. Trebuie să fie lejer tare.

Aseară m-a cuprins frica. Din cauza unei piese care era la rând în căşti. Nu ştiu care. Era de la Everlast. Am schimbat repede. Cerul era roşiatic. Şi-am adormit plângând.

Unii par că îs făcuţi pentru aşa ceva, şi nu se întreabă, şi le convine tot (dar asta-i atat de greu de crezut!!!) şi au o existenţă aşa simplă iar alţii par că sunt fricoşi şi ţin cu dinţii de ceea ce au, indiferent de cum se simt (important e să aibă).

Mie mi-i cald şi am nasul uscat.

Plângeam fiindcă am avut un moment din acela de panică. S-a dus tot, într-o fracţiune de secundă. Nu puteam adormi, cerul era roşu. Mă gândeam că seamănă cu imaginile de pe felicitările de iarnă. Peisajul, zăpada, cerul, tot. Mă gândeam la ce-am să fac. Defapt, nu mai ţin minte exact la ce mă gândeam. Ştiu că mă întrebam cu cine aş vorbi. Dintre toţi... Oricât de ciudat ar părea. Defectele celorlalţi sunt mai mari. Ea mă enervează, ea face glume tâmpite şi schimbă subiectul, el nu-i interesat. Toţi mă ascultă, dar aşa, superficial. Şi-aşa am învăţat să tac, şi-aşa prefer acum să tac. Nu consum energie. Aş fi vorbit mult aseară. M-am gândit la un moment dat să mă ridic din pat şi să merg pe hol să scriu. Dar nu m-am ridicat.

Am plâns fiindcă mi-a venit în cap o scenă din Cashback. Cea în care ei doi vorbeau, la cafea, despre ce vor să facă. El, să fie pictor, ea, să călătorească. Învăţa spaniola. Poate … să fie profesoară de engleză undeva în America de Sud. Era neîncrezătoare că va reuşi. Şi el…el i-a spus că cea mai importantă parte e făcută: să ştii ce vrei. Dacă ştii ce vrei, ţi-i mai uşor să atingi. Iar mulţi dintre oameni nici măcar nu ştiu ce vor. Eu sunt unul dintre aceia. Dintre aceia care nu ştiu. Mă cuprinde groaza. Adică…ştiu ce muzică să ascult, ştiu ce filme vreau să văd. Ştiu ce fel de oameni mi-ar place să cunosc. Ştiu ce cărţi mi-ar place. Ştiu pe unde să mă plimb când mă simt în starea aceea. Ştiu ce-mi face bine, ştiu ce-mi face rău. Ştiu ce nu mă plictiseşte. Ştiu de ce beau cafea noaptea. Ştiu de ce tac şi de ce vorbesc. Ştiu ce oameni i-aş vrea aproape. Mă cunosc destul de bine. Dar nu ştiu imaginea de ansamblu. Nu ştiu ce vreau să fac. Întrebările precum „unde te vezi peste 5 ani?” mă omoară. Fiindcă ştiu că nu-i un simplu exerciţiu de imaginaţie, ci răspunsul vrea mai mult să vadă ce vrei tu să faci atunci. Cam pe unde ai vrea să fii. Cât de sus ţinteşti. Iar eu nu văd nimic.

În fine. Faptul că am zis toate astea nu trebuie să însemne nimic pentru voi. Adică nu trebuie să vi se activeze starea de milă sau ceva. Le-am zis doar fiindcă aşa le zic eu. Îi o simplă acţiune cu un singur sens. Dacă scriam aseară spuneam mai multe.

Coaja de banana

Se-auzea finalul piesei. Sunetul se îndepărta, încet : „Peace the fuck aut….peace the fuck aut….peace the fu….”. Apoi Society. Acum Hotel California.

Am făcut întuneric, am deschis lampa. O văd c-un colţ de ochi, în stânga. Şi-o pâine, şi câteva farfurii nespălate. O coajă de banană.

Implicaţii. „Cred că dacă, ….. atunci….”  Dar nu e aşa. Mi-e o frică teribilă de o vârstă înaintată, când am să conştientizez că nu am şi n-am avut ce am sperat atât să am. Atunci nici măcar timp n-are să mai fie. Atunci nici speranţă, nici însufleţiri venite de niciunde.  

Ieri mi-era dor de. Mă pupă imaginat pe creştet. M-aş vedea stând rezemată de-un perete sau pat, pe podea, fumând ceva, ascultând anumite, vorbind tot felul.

Ne-am tot adunat, dar. A dormit pe-un ursuleţ de pluş, nu pe perna făcută din hanorace.

Mă gândeam că n-am mai mers demult, nicăieri, cu trenul. Din vară. E dor. Mă pierd.

Spui uneori că n-au trecut anii. Dar uite câte s-au întâmplat. 

I love Bowie!!!

Alike

Si mie...

...imi plac furtunile cu fulgere

Memories :)

Too much monkey business for me to be involved in!

Natura nu a lăsat nici o dovadă a comportamentului său de astă noapte. Dacă ieri pe seară se vedeau sub lumina felinarelor stradale fulgi nehotărâţi care nu cădeau, ci zburau pe orizontală, dacă azi noapte la zăpada se aşternuse deja pe jos, dacă la miezul nopţii peisajul era deja alb, azi dimineaţă nu mai era nici un fulg. Soare. Vânt. Dar nici un fulg. Cineva care a dormit mai mult sau n-a aruncat o privire pe fereastră nu va crede spectacolul furios al naturii.

E gata orarul. Asta semnifică faptul că marţi trebuie să-mi iau tălpăşiţa de aici. Nu ţin minte nici o altă dată în care plecarea să-mi fie atât de amară şi neplăcută. Mi-e bine acasă, mi-e bine la mine în pat, mi-e bine când mă joc cu Cofy, mi-e bine să vorbesc cu mama, mi-e bine să merg la cafenea, mi-e bine în parcul cu lilieci, mi-e bine cu toate. Nu vreau bagaje şi drum. Nu vreau iar cămăruţa aceea, nu vreau şcoală, nu vreau nimic de acolo.

Şi în loc să-mi lecturez cartea cu cimpanzei, stau de vorbă cu oameni. 

ijustlikeit

0.10.

Când i-am zis lui A. că trebuie să-mi vadă noul look m-a întrebat dacă m-am vopsit blondă. Mi-e frică de oglinda de mâine.  

Chiar m-am apucat de citit cartea despre cimpanzei.

Mi-am lipit flori pe coperta interioară a caietului şi azi am scris cuvinte şi-am colorat. Am făcut cafea, era cam amară. Dimineaţă mă simţeam ţintuită pe scaun, şi nu găseam nici un motiv pentru care să mă ridic. Am scris cu roşu. Mă scot din sărite multe chestii mici. Azi m-am enervat la telefon pe mama. Când am ajuns la ea era zâmbitoare, mă mângăia pe faţă cu două degete, eliberându-mi fruntea de şuviţele de păr şi mă întreba dacă mi-au trecut nervii. Mă uitam la ea şi mă întrebam cum să nu-mi treacă.

Toate lucrurile care se întâmplă în exterior parcă mă strâng de gât. Defapt, mă obosesc şi ajung să mă scârbească. Creioanele mele colorate sunt frumoase şi par bune, dar nu sunt.

Gura aceea are miere în colţuri. Jos sau sus, nu contează. Gura aceea e a mea. O doamnă brunetă îmi laudă ochii fiindcă sunt expresivi. Mă întreb dacă vede în ei ceea ce văd eu în unii de pe stradă.

I-am zis mamei că prima carte i-o dau ei, cu autograf, când m-a întrebat unde plec la ora asta cu laptopul.

Uneori am tendinţa să copiez pe cei care scriu mai urât. Scriu urât în sensul că folosesc cuvinte mai tari, uneori înjurături. Mi se par mai veridici, uneori. Dar oricât mi-ar place stilul acela al lor, eu nu pot s-o fac. Nici nu se pune problema că eu aş fi o puritană care nu foloseşte un limbaj mai colorat în viaţa de zi cu zi. Doar că aici nu am nici un motiv, iar momentele rare în care sunt nervoasă, tind să le arăt într-o altă formă.

Scriu prea mult în ultimul timp. Nu mi-am propus nicidecum asta, însă de la un rând însemnat noaptea, pe telefon, sau pe vreun rest de foaie, dezvolt. Prea mult parcă, uneori.

(Uneori, la mine în cap, începe să sune insistent un „ring ring ring ring ring ring” atunci când mă calcă ceva pe nervi destul de tare. Şi-aşa cum am spus mai sus, mă enervează destul de multe. În momentele acelea, sunetul bâzâitor nu-mi dă pace. Mă face să clachez, mă face să închid de tot sistemul. Atunci, pe loc. apoi, încep încet să prind ciudă şi ranchiună. Nu prea las să treacă nimic. Se-adună toate în mine, şi după un timp, totul ia forma unui vulcan. Odată începută erupţia, nu prea o mai poate opri nimeni, şi se revarsă asupra celui mai apropiat lucru.)

Am înţeles poziţia amândurora, dimineaţă, când citeam. El, şmecherul care se dă de neatins, care e lejer, şi ea, tipa ce spera că se crease o legătură specială între ei. Dacă e ca mine, şi ea s-a umplut de ranchiună. Dar nu am de gând să urmăresc. Îmi ajung eu.

Eu nu înţeleg multe lucruri. Asta mă face să le dau propriile mele explicaţii, ce uneori sunt eronate. Apoi, când sursa mi le oferă, mi-e greu să le cred. Sunt construită foarte alandala.

Un alt fapt pe care nu-l pot înţelege este lejeritate cu care persoana X vorbeşte cu persoana Y  despre persoana Z, neştiind în ce relaţie se află Y cu Z. Mi s-a întâmplat ieri, eu fiind persoana Y. Persoana X, adică eu, nu e genul de persoană care să fugă la Z să spună ce a auzit, însă mi-am schimbat puţin părerea despre persoana X. Trebuie să ai grijă ce şi cum şi cu cine vorbeşti. Iar asta nu are nimic de-a face cu sinceritatea, respectiv nesinceritatea. E doar o lege a firii. Prudenţa.

Mi s-a promis o cafea şi de la C., undeva prin vară. Aştept, şi mi-e frică şi de ea, deci trebuie să fie o cafea foarte bună.

Acuşi ajung iar în Iaşi şi le iau pe toate de la capăt. Azi I. era neîncrezător, dar a trecut ceva vreme de când nu mai bag în seamă ironiile ascunse din vocea lui. Dacă e să iasă ceva, o să iasă. Dacă nu, bine.

Deocamdată stăm în căsuţa de lemn, sprijinindu-ne spatele chircit de pereţi, stăm cu genunchii strânşi şi ascultăm teatru radiofonic în abur de ceai. Fiecare cu-ale noastre.

Wannabe

Aseară când o alintam pe Cof îmi aminteam cum îşi trecea mama degetele prin părul meu, când eram mică, iar el era scurt şi-avea cărare pe-o parte. Mă văd ca în vis atunci, copil. Aveam fruntea curată şi ochii curaţi, iar pielea-mi avea culoarea rozalie specifică copilăriei.

Dimineaţă am fost la bunica să o ajut cu scuturatul covoarelor. Acolo mi-am petrecut mult timp din copilărie. Într-o parte sunt boxele, o construcţie cam ciudată, care mie, cel puţin, îmi dădea fiori când eram mică. Avea în mijloc un culoar lung şi întunecos, ce mirosea de obicei urât. Când jucam ceva şi trebuia să trecem pe partea cealaltă, mi se părea interminabil. Copacii sunt înalţi şi au păstăi maronii. Azi bătea vântul foarte tare şi păstăile maronii, acum uscate, făceau un zgomot ce semăna cu unul dintr-un ritual de trib. Le adunam, dar nu mai ştiu exact ce făceam cu ele. Băieţii mai mari se suiau pe boxe. În spatele barelor de bătut covoare era cărăruşa pe care ajungeam la A. şi la M., implicit pe Unirii. Era mult verde pe acolo şi erau multe pisici. La prima boxă, a lui B., stătea Negruţa cu puii ei. Căţeaua aia era mică şi vai de ea, dar avea mereu pui.

            În faţă era părculeţul acela micuţ numit de noi pădure. Cel cu copacii în care ne căţăram după vârste. Cei ce ne-au oferit, probabil, multe din zgârieturile din palmares.

Azi dimineaţă stăteam pe suportul unde se aşează covoarele ce-aşteaptă să fie maltratate de-un băţ şi încercam să-mi amintesc ce şi cum făceam pe acolo, în acelaşi timp în care mă rugam să nu-mi cadă o păstaie maronie în cap. Bătături în palme aveam mereu în timpul verii. Şi de acolo, şi de la cele din cealaltă parte, de pe iarbă, de la sârmele de rufe(alea erau verzi). Momentele în care se spărgea una dintre băşicile acelea pline de apă ne ţintea preţ de câteva minute, poate o oră, pe tuşă. Păşeam cu frică pe fiecare bară a suportului, sperând să nu-mi alunece vreun picior printre ele. La capătul mai înalt, ne maimuţăream şi ne întreceam. Dat peste cap, stat în mâini şi fel de fel de rotiri.

            Ieri începuse mama să povestească despre meciul România-Cehoslovacia. Atunci când eu cu B., la vreo 5-6 ani, ne-am alăturat microbiştilor şi-am plecat pe străzi, noaptea. Eu ştiam că eram destul de mică şi că m-am întors exact când mama începuse să-şi facă griji din cauza mea. Dar cică nu a fost aşa. Mama credea ca sunt la B. şi ne jucăm cu păpuşile. Părinţii lui B. credea că ea e la mine şi ne jucăm cu păpuşile. Mă întreb dacă am pus noi la cale treaba asta, dar nu-mi pot aminti, din păcate. La un moment dat, tatăl lui B. venise la noi s-o ia. La uşă, hop surpriză. „-Păi nu-s la voi? -Păi credeam că sunt la voi!”. Şi-atunci cică toţi s-au apucat să ne caute. Şi-ai mei şi-ai ei, şi unchii mei din celălalt capăt al oraşului chiar. Cică s-au împărţit pe cartiere. Detaliul acesta mi-i greu să îl cred. Ştiu doar că atunci când ne întorceam le-am văzut pe mame la geam. Am ştiut că am intrat în belele. 

Monkey

23 noiembrie 1934

„Mă schimb iar. Mă schimb. Devin sentimentală. Mi se pare stupid, dar asta e. Tânjesc după afecţiune. Sufletul meu e un fluture jucăuş, nebunatic, care e în căutarea unei flori pe care să se aşeze. El simte că nu va găsi o floare atât de curând şi atunci devine melancolic. Atât de tânăr şi atât de melancolic.” Jeni Acterian.

Iulie 2007

Vid.
O frică nimicitoare îmi dă târcoale.
Vine din spate, vicleană. N-o văd.
Nu mă cuprinde. Doar îmi sulfă-n ceafă.
Ca un nour negru deasupra-mi…
M-ameninţă.
Sesizez ce-i singurătatea,
O uit. 
O sâmbătă dorită cu capul sub pătură.
O sâmbătă petrecută pe cel mai întins câmp.
Ca maimuţele
Nu (vreau să) văd, nu (vreau să) aud, nu (vreau să ) spun.
Singuratate. N-am ce, n-am cui.
Am nevoie (să trec) de partea cealaltă,
Gardul e prea mare. Înalt. Înţepător.
De-aş putea să-l zbor…
Sau să-i găsesc poarta…poarta cu cei doi stâlpi…
Frica şi dorinţa….
În faţă, nour negru-mbietor. Cine-o şti ce-i înăuntru…
Mă feresc însă.
Vid.

Zicea Sartre că oricum eşti liber, fiindcă tu eşti cel care decide ce sens să exteriorului existent.  O fiinţă infinită nu ar avea identitate. – scrisesem în caietul roşu prin 2007, cred.

Deoarece „cartea vieţii se citeşte doar lângă lampa amintirilor”, am scos iar cutia mov, am scos iar caietele şi-am lenevit răsfoindu-le. Am o frunză de arţar ruginie, am un trifoi mic, şi mai ales, am frunza de Ginkgo de la Laura.

Mi-am amintit, citind, cum îmi cumpăram sticluţe mici de votcă şi ţigări şi mergeam pe câmp, singură, cu muzică şi eventual cu un pix.

O sumedenie de foi, pe lângă caiete, împăturite, scrise mai ordonat sau nu, scrise cu creion, cu verde, negru, sau orice altceva ce-aveam la îndemână. Mă miră şi pe mine toate ce le-am adunat. Pietricele, ce-i drept, n-am mai cules de mult. Mileuaşul roşu, felicitările, biletele de drum, ori de la el, ori de la fete, scrisoarea. Chiar şi unu-două cursuri. Scrisoarea pentru mama şi cercelul negru legat de-o scoică.

Ieri am plâns iar. N-aş putea spune exact de ce. Poate ei toţi au dreptate. Dar totuşi nu înţeleg de unde atâtea probleme la mine, apărute într-un timp relativ scurt. Nimic nu mai este ce-a fost şi refuz să primesc toată vina deasupra capului meu. Oricât încerc să descos, nu reuşesc.

Pe birou, într-un păhăruţ foarte mic de porţelan, „pentru rachiu”, pe care e desenat un trandafir care seamănă mai mult a bujor, este miere cu propolis. Lângă el, cana cu cafea. În spatele lui, lampa neagră şi cutia cu bijuterii. În jurul butonului de la lampă stă o scoică spartă pe jumătate, cu portocaliu şi alb, pe care o am, cred, de la T.

Aş vrea să locuiesc singură. Acum, m-aş apuca mai degrabă de citit o carte despre cimpanzei. Jane van Lawick Goodall - În umbra omului.

With tears

Heh...

Două nopţi.

*)

Cu tot cu cafea, la ora 1 m-am trântit în pat cu trupul şi mintea înţepenite. I-am pupat năsucul lui Cof, care dormea sus, lângă pernă, şi m-am scufundat imediat într-un somn ce avea să fie liniştit şi odihnitor.

**)

Cel mai mare rău pe care ţi-l poate face un om este să te facă să te îndoieşti de propria persoană, de propria fire. Să te facă să te vezi diferit, într-o lumină proastă. Să te facă să te întrebi înainte de culcare de ce ai atâtea probleme. Nu exterioare. De caracter, de înţelegere. Să te facă să te întrebi dacă într-adevăr eşti în halul acela în care te vede el. Dacă eşti chiar atât de rău, chiar atât de nebun, chiar atât de egoist, chiar atât de mincinos, chiar atât de suspicios, chiar atât de irascibil, chiar atât de neadaptat. E cel care îţi zguduie credinţa în tine. E cel care te face să mergi în faţa oglinzii, în toiul nopţii, să te uiţi adânc în negrul pupilei şi să te întrebi care e adevăratul tu. Cel pe care îl vezi în oglindă sau cel pe care îl vede el.

Glass

În seara asta încerc să aflu când şi unde – dacă – m-am schimbat.

Se începe cu începutul. Dimineaţă a fost verdictul pe care îl voiam de ceva timp. Am zis data trecută despre ce e vorba. Într-o săptămână aproximativ, intru în clubul ochelariştilor. Dimineaţa mi-am petrecut-o din nou zâmbind tâmp. Am încercat să mă abţin când doctorul sublinia faptul că trebuie să port ochelarii. Nu m-am întins la discuţii, să-mi dau în vileag dorinţa asta neînţeleasă. Dar îmi vedea să râd. M-am lăudat la toată lumea. Apoi am mers în parc. Lăbuţele lui Cofy s-au înglodat şi mergea ca o raţă. În parc, nu m-am mai abţinut. Azi a fost o zi de primăvară, călduţă şi cu soare. Mai târziu, am primit mailul, dovada legii lui Murphy conform căreia dacă te simţi prea bine, starea o să-ţi treacă. M-a cuprins ruşinea în primă fază, apoi, o lipsă totală de înţelegere şi revenirea la căutarea fără de succes a rostului. Discuţia cu P., care mi-a zis că şi-o îngheţat anul şi aşa a intrat oficial în clasa muncitoare, m-a făcut să mă sufoc şi-am ieşit să mă plimb. Mă săturasem de partea stângă a oraşului, pe care o bat de obicei la picior de fiecare dată când ies să mă plimb, fără scop şi fără destinaţie, şi-am ales dreapta. Culoarea roşie a semaforului de 71 de secunde din intersecţia aceea mare era să mă facă să mă răzgândesc. Am aşteptat însă. Drumul pe care obişnuiam să merg la grădină. Teatru de păpuşi, renovat acum câţiva ani cu un roz absolut, din care acum a rămas doar o spălăcială, biserica a cărei foste table argintii ieşea mereu din peisaj. Mi-am înălţat privirea şi-am văzut omul ce trăgea frânghiile clopotelor. Mă întrebam la ce se gândeşte. Străduţa plină de noroi, sala de sport, pe ale cărei uşi de termopan au apărut diverse însemnări, mini-părculeţul şi liceul. Trotuarele au fost refăcute. Vechile gropi mă făceau mereu să mă gândesc de două ori când voiam să-mi iau tocuri la şcoală. Corpul cel mic al liceului, şi el renovat. E chiar frumos acum. Apoi, casele. Câteva nu le-am recunoscut. În rest, uite, aici era mereu un moşuleţ la poartă, de aici mereu ne lătra un căţel mare, un nuc bătrân care murdărea asfaltul cu cojile nucilor. Depozitul cu micul magazinaş din faţă de unde ne cumpăram banane s-a extins. Casele acelea vechi de sute de ani au rămas în putrefacţie şi-n ruină. La una dintre ele, curtea era plină de gunoi. N-am înţeles niciodată autorităţile de ce nu au grijă de ceea ce a rămas din istorie. Casa cu iedera de pe colţ era părăsită de verdeaţa din timpul anotimpurilor calde. Nici căţeii ăia mici şi gălăgioşi nu erau afară. Pe locul acela plin de verdeaţă, unde vedeam deseori câte-un cal care păştea, stăteau trei maşini. Tramvaiul ajunsese la capăt de linie şi întorcea. Am trecut tot pe trecerea de pietoni. Am vrut să merg prin centru vechi, dar era plin de praf şi de materiale, şi-am coborât pe lăngă restaurantul unde ne-am făcut banchetul. Vis-a-vis lucra tatăl A., iar mai jos, e poşta, de unde ne luam alocaţiile. N-am vrut să trec piaţa, şi-am mers pe lângă fostul Fidelio, acum un spaţiu ce probabil îşi aşteaptă noul chiriaş. S-au schimbat multe.

Îmi amintesc cum, odată, proful de mate mi-a zis că sunt cam altruistă, în timp ce ajutam pe ceva coleg în timpul tezei. Mi-amintesc cum doamna dirigintă ne-a servit cu un 3 la un lborator de chimie, când ne-am apucat să amestecăm substanţele din eprubete fără nici o reţetă. Îmi amintesc de lansarea de carte de poezii a domnului profesor de română. Şi de rugăminţile profei de română, fără de succes, să particip la olimpiadă. Şi de temele pe care le făceam uneori pentru orele ei.

Nu pot să concluzionez prima idee. Nu ştiu dacă, cum şi unde m-am schimbat. Ori m-am schimbat atât de mult, ori ceilalţi mă văd greşit acum, ori m-au văzut greşit la început. Eu cel puţin, nu mă văd diferită.

Luni o să fie iar o zi importantă pentru mine, şi tot ce sper e numai să nu mă lovească în creştet. Restul vacanţei sper să-mi fie liniştită. Aşteptarea listelor însă, o să fie o problemă greu de suportat. Dacă o să se întâmple, îmi voi spune probabil că ciclul se repetă. Acum am însă o mai mare hotărâre să mă ţin de planul acela mai vechi.

Ceea ce mă scoate din sărite cel mai mult, probabil, e aroganţa. Îmi vine să le dau cu pumnul în cap anumitor oameni, până ce intră în pământ şi nu se mai cred superiori. Nu ştiu dacă ar avea vreun efect, din moment ce şi unele râme sunt arogante.

100 de lucruri despre mine? Problemele ce le am eu cu mine au rămas la fel, cred. Sunt unele lucruri ce m-au bântuit mereu. Cu sau fără bază. 

Doctorul a fost foarte simpatic „Eh, aproximativ…” la citirea mea binguită a literelor mici. M era defat H, iar O era C. Restul erau ăăă. Nici bunica, nici A. nu mi-au înţeles entuziasmul, iar S. mi-a spus că lucrează două luni din an pentru ochelarii familiei(3). 

100. I still have hope.

Stare urâtă dar nu tragică, asemenea unui strănut pierdut în pereţii nărilor.

Astăzi mi-aş fi fost fericită întinsă în pat, legată de un aparat, care să-mi arate doar imagini colorate şi care să-mi spună doar note de vioară. Să mi se arate o mie de lumi diferite, să nu ştiu de a mea. Să nu văd hălci de carne galbenă adormite în rafturi reci şi impersonale, ce se mişcă odată cu vibraţiile puternice venite de afară, de la tramvai. E cumplit să vrei linişte şi să n-o ai. Şi nu vorbesc de linişte interioară, linişte sufletească. Nu. Simpla linişte fizică. E îngrozitor să vrei întuneric în timpul nopţii şi să ai doar lumină. Nu văd dar simt ochii acolo, în lumină. Mulţi, mulţi ochi, plini de un soi de ură (cred) neînţeleasă de mine.

Îmi privesc unghiile cu mirare când observ că au devenit movii. Culoarea morţii. Sunt aşa de la frigul ce-mi intră în oase uneori sau de la circulaţia sangvină proastă, nu ştiu. Imaginea mi se pare mereu comică. E de un tragism fals. De furie, îmi fac o altă cafea. Cafelele din toiul nopţii îmi sunt păcate dulci de multă vreme.

Vorbele tind să se lipească de mine cu un lipici invizibil extrem de puternic. Îmi aduc aminte cum îmi vorbea S. despre zăpadă, dând naştere la atâtea şi-atâtea vise, zâmbesc la amintirea cuvintelor lui A. trimise odată cu acele poze, cum că atunci când s-a aşezat să pozeze căţelul, acesta a crezut că a păţit ceva şi s-a apropiat să-l ajute. M. sau defapt C., cum îmi place să-i spun în continuare, zicea că în mai mergem la Mamaia, dar nu am să stau în cameră cu el fiindcă sforăie rău. Râdeam în bucătărie la telefon, şi mă învârteam între cele două uşi. Ţin minte şi toate întrebările retorice, menite săgeţi otrăvite să fie. Mi-amintesc fiecare ocară şi fiecare promisiune. Îmi amintesc cum Cofy trăgea de şosetele lui Titus până i le dădea jos, acum 6-7 ani, când eram toţi mici.

Afara orelor 23 era călduţă. Am pus paltonul peste pijama, am încălţat adidaşii fără şireturi, am chemat-o pe Cof şi-am ieşit. Nu era foarte frig, nu era foarte senin iar felinarele, surprinzător, era aprinse.

Cred că Busuioc va fi un pui de Beagle.

Am terminat cartea. Mi-e şi frică să încep a scrie ceva despre. Dacă la început mi-a fost greu să trec prin toţi termenii şi toate explicaţiile oferite în josul fiecărei pagini, dacă la mijloc n-o mai puteam amână, la sfârşit mi-a mulţumit toţi porii. Poate că prima impresie e aceea că personajul principal e asemenea unui super-spion-minor din filmele americane. Apoi vezi că defapt e un simplu copil care încearcă să înţeleagă ce vorbesc adulţii din preajma ei. Ce-i drept, o inteligenţă, un spirit aventurier, de detectiv, şi-o ghiduşie specială îi oferă companie. Lucrurile sunt prezentate de după cortina de zâmbete şi aur a epocii, cu toate desfrâiele şi greşelile şi invidiile prezente. Cu secrete, legi scrise sau nu, cu injustiţii grave.

Trecând peste elementele descriptive ale palatului, ale oamenilor ce locuiau acolo, ale relaţiilor dintre ei, a petrecerilor, trecând peste crima şi misterul ei, ultima parte – cea a decăderii tuturor, cea a intrării într-o putrefacţie vădită a Sirikotului şi-a conducătorilor lui – am sorbit-o cuvânt cu cuvânt. Paginile acestea au cea mai mare forţă.

„Îşi petrece restul zilelor în biroul lui, aşezat pe singurul scaun din faţa singurei mese care a mai rămas în palat. În capătul celălalt al palatului aflat în ruine, fratele său îşi petrece şi el viaţa singur, cufundat în lectura cărţilor religioase, pe care odinioară le citea el. Însă el, el o aşteaptă pe ea, fără să clipească, sub lumina nemiloasă a unui bec dezgolit, căci toate abajururile au fost vândute. Este o aşteptare nesfârşită, ca ultimele pagini albe ale unei cărţi misterioase, căreia nu i-a spart codul. Toată viaţa i s-a scurs din trup. Mintea lui şi-a golit toate buzunarele pe caldarâm.

[…]

Zenana este distrusă şi de nelocuit. Pădurea a pătruns înăuntru prin ferestre şi prin crăpăturile din ziduri. Aerul este irespirabil, din cauza mirosului greu al excrementelor de lilieci. S-au scurs pe pereţi ca o vopsea vâscoasă. Un taburet vechi şi decolorat din lemn de tek este singura piesă de mobilier uitată în curtea lui Nani Sahib. Umplutura a fost sfâşiată, probabil, de una dintre maimuţele langur cu faţa neagră din Sirikot. Bumbacul este murdar şi îmi aminteşte de măruntaiele intrate în putrefacţie ale unui animal injunghiat.

[…]

Pornesc spre masa ucigătoare de verdeaţă care a invadat grădinile palatului. Mă uit la încâlceala aceea de buruieni şi nu-mi vine să cred că, odinioară, cincizeci de grădinari creşteau aici flori minunate, în toate anotimpurile. Vântul mi se strecoară prin păr. Simt stafiile Sirikotului plutind pe lângă mine. Suprafaţa uriaşă a terenurilor de tenis este plină de bălegar. În locul marcajelor, cresc acum smocuri de iarbă.”

Mâine, controlul la ochi. Poate că dorinţa mea neînţeleasă de a purta ochelari, pe care o am încă din timpul liceului, se va concretiza pe nasul meu.

You just aren't that strong, crazy child anymore.

"Lacrima dreapta, lacrima stanga, ambele coborau parca pe-un traseu dinainte stabilit pe obrajii albi. Se intalneau sub bărbie, se împreunau asemenea unor amanţi şi coborau pe gât până ajungeau la marginea roz a tricoului." - Scrieri anonime, Galati, 2002

Generalul urmăreşte mereu şi pretutindeni. Nu cel de-armată. Al nostru. Aşa zisa „trăsătură fundamentală” văzută de alţii în noi. Şi ea, aşa zisă, ne urmăreşte.

Sentimentul acesta de linişte e poate de la ceai, e poate de la saxofon, e poate de la somnolenţă, poate vocea lui J., poate gândurile care s-au abătut iar asupra mea, fără să mai aibă puterea de a mă trânti în agitări nervoase. E-un fel de oftat dulce amărui, care reprezintă recunoaşterea faptului că habar nu am ce înseamnă toate astea, că habar nu am ce-au însemnat toate alea, nici cele de azi, nici cele de-acum un an, că habar nu am cum să mă port cu ele, că fiind vorba de oameni, nimic nu are soluţie. Poate că melodia asta mă face să mă pierd în toate astea, şi să stau acolo, aşa. Ştii? Alteori mă agitam şi mă înfundam mai rău. Acum plutesc alături de ele, parcă într-un lichid văscos ca o gelatină, care dinăuntru seamănă cu materialele şi parfumurile fine de trandafir ale prinţeselor indiene din carte.

Aş ţine şi cu dinţii de starea asta dacă aş putea. Astă-noapte a fost una dintre cele mai oribile şi agitate din ultima vreme, pe bază de vise. Vreo trei vise, toate urâte. Într-unul, visam că eram speriată, şi-atunci m-am decis să sperii la rându-mi, şi-am speriat pare-se atât de rău încât m-am trezit speriată. Fugăream două fiare care m-au fugărit. La interpretarea viselor de către un psiholog, ştiu că – şi poate greşesc – te întreabă pe tine ce crezi că înseamnă visul. Eu mă răzbunam iar la jumătatea drumului m-am speriat de mine, de ceea ce devenisem; aş fi spus dacă un psiholog m-ar fi întrebat despre visul acesta. Al doilea vis, cel cu copilul, mi-ar spune să nu judec fiindcă nu ştiu unde mă duce şi ce are pregătit pentru mine drumul.

Iar playlist-ul se măreşte. The Walk of Life n-o mai pot asculta deloc din septembrie, So far Away, tot de la ei, alături de Peste răbdări şi multe altele intră într-o categorie aparte ce mă mişcă mereu, T’es parti, iar acum asta.  

Un uragan de idei şi sentimente şi întrebări. Oameni, piese de puzzle; din ei, din mine. Nu mai stau pe loc ci mă învârt şi eu cu el. Poate de aceea în majoritatea timpului, toate mi se par la locul lor. 

Joi/deja

The Walkabouts - Promised
 
 Asculta  mai multe  audio   country

Îmi pare rău că toate lucrurile începute frumos se termină în putrefacţie. Mă întreb de ce, îmi vin mai multe răspunsuri în minte, nu pot alege nici unul. Aşa e dat să se întâmple, din cauza lor sau din cauza noastră, că n-am ştiut s-avem grijă. Luate separat, fiecare e nul. Mai ales că, odata cu trecerea timpului, entuziasmul de început dispare încetul cu încetul. Nu mă refer aici la nici un fel de relaţie interumană.

Pe inelarele mâinilor mele stau două inele. În dreapta, inelul în jumătăţi de aur diferite primit de la bunica la 18 ani. În stânga,  inelul de argint cu pietricele mici şi bătute cumpărat de mine. Dintre ele – pietricelele – doar una a mai rămas. Una care o observ doar eu, când mă uit cu atenţie. Uneori le dau jos. Pentru câteva minute doar. Rămân urmele şi obiceiul. Le caut mereu, cu degetele mari, să le întorc, să le potrivesc.

Uneori nu răspund la telefon. Şi mă scuz mai apoi cu „n-am auzit.” Cartea de ziceam că e greu de citit e deja aproape de jumătate. N-ai cum să nu intri în lumea aceea.

Iar uneori simt asupra mea privirile pline de superioritate ale altora. Chiar şi-aici, şi-acolo. Şi nu pricep.

În urmă cu vreo două seri am ieşit să mă plimb, cu intenţia de a medita la o temă ce includea pe alocuri următoarele:  „Unii vor să schimbe lumea. Alţii se pierd în pesimismul de a nu putea schimba nimic exterior. Toţi te îndeamnă şi îţi spun că prima dată trebuie să te schimbi pe tine. Schimbarea o cauţi şi tu. Aşadar, de ce e atât de greu să te schimbi?” Aşadar, ce mi-e aşa de greu să mă schimb?

Oricum, tot ce-mi amintesc din plimbare e faptul că am confundat luna cu lumina de la un apartament al ultimului etaj de bloc turn, bucuria că Şcoala populară de arte a intrat în renovare şi nervii pe care mi-i făceau pietricelele ce se blocau în modelul tălpilor ghetelor.

Invidia şi dezgustul sunt sentimentele ce le simt cel mai des, din categoria negative. Invidiez frumosul şi originalitatea şi-apusurile de soare cu prieteni, şi locurile deosebite…şi nu ştiu exact de ce o cataloghez direct ca fiind negativă. Dar cred că e, cel puţin mie, îmi e.

Nu-mi place când lumea se bazează pe o caracteristică a mea şi se foloseşte de ea. De mine. Dar nici nu mă pot abţine de mine.