Monkey

23 noiembrie 1934

„Mă schimb iar. Mă schimb. Devin sentimentală. Mi se pare stupid, dar asta e. Tânjesc după afecţiune. Sufletul meu e un fluture jucăuş, nebunatic, care e în căutarea unei flori pe care să se aşeze. El simte că nu va găsi o floare atât de curând şi atunci devine melancolic. Atât de tânăr şi atât de melancolic.” Jeni Acterian.

Iulie 2007

Vid.
O frică nimicitoare îmi dă târcoale.
Vine din spate, vicleană. N-o văd.
Nu mă cuprinde. Doar îmi sulfă-n ceafă.
Ca un nour negru deasupra-mi…
M-ameninţă.
Sesizez ce-i singurătatea,
O uit. 
O sâmbătă dorită cu capul sub pătură.
O sâmbătă petrecută pe cel mai întins câmp.
Ca maimuţele
Nu (vreau să) văd, nu (vreau să) aud, nu (vreau să ) spun.
Singuratate. N-am ce, n-am cui.
Am nevoie (să trec) de partea cealaltă,
Gardul e prea mare. Înalt. Înţepător.
De-aş putea să-l zbor…
Sau să-i găsesc poarta…poarta cu cei doi stâlpi…
Frica şi dorinţa….
În faţă, nour negru-mbietor. Cine-o şti ce-i înăuntru…
Mă feresc însă.
Vid.

Zicea Sartre că oricum eşti liber, fiindcă tu eşti cel care decide ce sens să exteriorului existent.  O fiinţă infinită nu ar avea identitate. – scrisesem în caietul roşu prin 2007, cred.

Deoarece „cartea vieţii se citeşte doar lângă lampa amintirilor”, am scos iar cutia mov, am scos iar caietele şi-am lenevit răsfoindu-le. Am o frunză de arţar ruginie, am un trifoi mic, şi mai ales, am frunza de Ginkgo de la Laura.

Mi-am amintit, citind, cum îmi cumpăram sticluţe mici de votcă şi ţigări şi mergeam pe câmp, singură, cu muzică şi eventual cu un pix.

O sumedenie de foi, pe lângă caiete, împăturite, scrise mai ordonat sau nu, scrise cu creion, cu verde, negru, sau orice altceva ce-aveam la îndemână. Mă miră şi pe mine toate ce le-am adunat. Pietricele, ce-i drept, n-am mai cules de mult. Mileuaşul roşu, felicitările, biletele de drum, ori de la el, ori de la fete, scrisoarea. Chiar şi unu-două cursuri. Scrisoarea pentru mama şi cercelul negru legat de-o scoică.

Ieri am plâns iar. N-aş putea spune exact de ce. Poate ei toţi au dreptate. Dar totuşi nu înţeleg de unde atâtea probleme la mine, apărute într-un timp relativ scurt. Nimic nu mai este ce-a fost şi refuz să primesc toată vina deasupra capului meu. Oricât încerc să descos, nu reuşesc.

Pe birou, într-un păhăruţ foarte mic de porţelan, „pentru rachiu”, pe care e desenat un trandafir care seamănă mai mult a bujor, este miere cu propolis. Lângă el, cana cu cafea. În spatele lui, lampa neagră şi cutia cu bijuterii. În jurul butonului de la lampă stă o scoică spartă pe jumătate, cu portocaliu şi alb, pe care o am, cred, de la T.

Aş vrea să locuiesc singură. Acum, m-aş apuca mai degrabă de citit o carte despre cimpanzei. Jane van Lawick Goodall - În umbra omului.