Aseară când o alintam pe Cof îmi aminteam cum îşi trecea mama degetele prin părul meu, când eram mică, iar el era scurt şi-avea cărare pe-o parte. Mă văd ca în vis atunci, copil. Aveam fruntea curată şi ochii curaţi, iar pielea-mi avea culoarea rozalie specifică copilăriei.
Dimineaţă am fost la bunica să o ajut cu scuturatul covoarelor. Acolo mi-am petrecut mult timp din copilărie. Într-o parte sunt boxele, o construcţie cam ciudată, care mie, cel puţin, îmi dădea fiori când eram mică. Avea în mijloc un culoar lung şi întunecos, ce mirosea de obicei urât. Când jucam ceva şi trebuia să trecem pe partea cealaltă, mi se părea interminabil. Copacii sunt înalţi şi au păstăi maronii. Azi bătea vântul foarte tare şi păstăile maronii, acum uscate, făceau un zgomot ce semăna cu unul dintr-un ritual de trib. Le adunam, dar nu mai ştiu exact ce făceam cu ele. Băieţii mai mari se suiau pe boxe. În spatele barelor de bătut covoare era cărăruşa pe care ajungeam la A. şi la M., implicit pe Unirii. Era mult verde pe acolo şi erau multe pisici. La prima boxă, a lui B., stătea Negruţa cu puii ei. Căţeaua aia era mică şi vai de ea, dar avea mereu pui.
În faţă era părculeţul acela micuţ numit de noi pădure. Cel cu copacii în care ne căţăram după vârste. Cei ce ne-au oferit, probabil, multe din zgârieturile din palmares.
Azi dimineaţă stăteam pe suportul unde se aşează covoarele ce-aşteaptă să fie maltratate de-un băţ şi încercam să-mi amintesc ce şi cum făceam pe acolo, în acelaşi timp în care mă rugam să nu-mi cadă o păstaie maronie în cap. Bătături în palme aveam mereu în timpul verii. Şi de acolo, şi de la cele din cealaltă parte, de pe iarbă, de la sârmele de rufe(alea erau verzi). Momentele în care se spărgea una dintre băşicile acelea pline de apă ne ţintea preţ de câteva minute, poate o oră, pe tuşă. Păşeam cu frică pe fiecare bară a suportului, sperând să nu-mi alunece vreun picior printre ele. La capătul mai înalt, ne maimuţăream şi ne întreceam. Dat peste cap, stat în mâini şi fel de fel de rotiri.
Ieri începuse mama să povestească despre meciul România-Cehoslovacia. Atunci când eu cu B., la vreo 5-6 ani, ne-am alăturat microbiştilor şi-am plecat pe străzi, noaptea. Eu ştiam că eram destul de mică şi că m-am întors exact când mama începuse să-şi facă griji din cauza mea. Dar cică nu a fost aşa. Mama credea ca sunt la B. şi ne jucăm cu păpuşile. Părinţii lui B. credea că ea e la mine şi ne jucăm cu păpuşile. Mă întreb dacă am pus noi la cale treaba asta, dar nu-mi pot aminti, din păcate. La un moment dat, tatăl lui B. venise la noi s-o ia. La uşă, hop surpriză. „-Păi nu-s la voi? -Păi credeam că sunt la voi!”. Şi-atunci cică toţi s-au apucat să ne caute. Şi-ai mei şi-ai ei, şi unchii mei din celălalt capăt al oraşului chiar. Cică s-au împărţit pe cartiere. Detaliul acesta mi-i greu să îl cred. Ştiu doar că atunci când ne întorceam le-am văzut pe mame la geam. Am ştiut că am intrat în belele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu