100. I still have hope.

Stare urâtă dar nu tragică, asemenea unui strănut pierdut în pereţii nărilor.

Astăzi mi-aş fi fost fericită întinsă în pat, legată de un aparat, care să-mi arate doar imagini colorate şi care să-mi spună doar note de vioară. Să mi se arate o mie de lumi diferite, să nu ştiu de a mea. Să nu văd hălci de carne galbenă adormite în rafturi reci şi impersonale, ce se mişcă odată cu vibraţiile puternice venite de afară, de la tramvai. E cumplit să vrei linişte şi să n-o ai. Şi nu vorbesc de linişte interioară, linişte sufletească. Nu. Simpla linişte fizică. E îngrozitor să vrei întuneric în timpul nopţii şi să ai doar lumină. Nu văd dar simt ochii acolo, în lumină. Mulţi, mulţi ochi, plini de un soi de ură (cred) neînţeleasă de mine.

Îmi privesc unghiile cu mirare când observ că au devenit movii. Culoarea morţii. Sunt aşa de la frigul ce-mi intră în oase uneori sau de la circulaţia sangvină proastă, nu ştiu. Imaginea mi se pare mereu comică. E de un tragism fals. De furie, îmi fac o altă cafea. Cafelele din toiul nopţii îmi sunt păcate dulci de multă vreme.

Vorbele tind să se lipească de mine cu un lipici invizibil extrem de puternic. Îmi aduc aminte cum îmi vorbea S. despre zăpadă, dând naştere la atâtea şi-atâtea vise, zâmbesc la amintirea cuvintelor lui A. trimise odată cu acele poze, cum că atunci când s-a aşezat să pozeze căţelul, acesta a crezut că a păţit ceva şi s-a apropiat să-l ajute. M. sau defapt C., cum îmi place să-i spun în continuare, zicea că în mai mergem la Mamaia, dar nu am să stau în cameră cu el fiindcă sforăie rău. Râdeam în bucătărie la telefon, şi mă învârteam între cele două uşi. Ţin minte şi toate întrebările retorice, menite săgeţi otrăvite să fie. Mi-amintesc fiecare ocară şi fiecare promisiune. Îmi amintesc cum Cofy trăgea de şosetele lui Titus până i le dădea jos, acum 6-7 ani, când eram toţi mici.

Afara orelor 23 era călduţă. Am pus paltonul peste pijama, am încălţat adidaşii fără şireturi, am chemat-o pe Cof şi-am ieşit. Nu era foarte frig, nu era foarte senin iar felinarele, surprinzător, era aprinse.

Cred că Busuioc va fi un pui de Beagle.

Am terminat cartea. Mi-e şi frică să încep a scrie ceva despre. Dacă la început mi-a fost greu să trec prin toţi termenii şi toate explicaţiile oferite în josul fiecărei pagini, dacă la mijloc n-o mai puteam amână, la sfârşit mi-a mulţumit toţi porii. Poate că prima impresie e aceea că personajul principal e asemenea unui super-spion-minor din filmele americane. Apoi vezi că defapt e un simplu copil care încearcă să înţeleagă ce vorbesc adulţii din preajma ei. Ce-i drept, o inteligenţă, un spirit aventurier, de detectiv, şi-o ghiduşie specială îi oferă companie. Lucrurile sunt prezentate de după cortina de zâmbete şi aur a epocii, cu toate desfrâiele şi greşelile şi invidiile prezente. Cu secrete, legi scrise sau nu, cu injustiţii grave.

Trecând peste elementele descriptive ale palatului, ale oamenilor ce locuiau acolo, ale relaţiilor dintre ei, a petrecerilor, trecând peste crima şi misterul ei, ultima parte – cea a decăderii tuturor, cea a intrării într-o putrefacţie vădită a Sirikotului şi-a conducătorilor lui – am sorbit-o cuvânt cu cuvânt. Paginile acestea au cea mai mare forţă.

„Îşi petrece restul zilelor în biroul lui, aşezat pe singurul scaun din faţa singurei mese care a mai rămas în palat. În capătul celălalt al palatului aflat în ruine, fratele său îşi petrece şi el viaţa singur, cufundat în lectura cărţilor religioase, pe care odinioară le citea el. Însă el, el o aşteaptă pe ea, fără să clipească, sub lumina nemiloasă a unui bec dezgolit, căci toate abajururile au fost vândute. Este o aşteptare nesfârşită, ca ultimele pagini albe ale unei cărţi misterioase, căreia nu i-a spart codul. Toată viaţa i s-a scurs din trup. Mintea lui şi-a golit toate buzunarele pe caldarâm.

[…]

Zenana este distrusă şi de nelocuit. Pădurea a pătruns înăuntru prin ferestre şi prin crăpăturile din ziduri. Aerul este irespirabil, din cauza mirosului greu al excrementelor de lilieci. S-au scurs pe pereţi ca o vopsea vâscoasă. Un taburet vechi şi decolorat din lemn de tek este singura piesă de mobilier uitată în curtea lui Nani Sahib. Umplutura a fost sfâşiată, probabil, de una dintre maimuţele langur cu faţa neagră din Sirikot. Bumbacul este murdar şi îmi aminteşte de măruntaiele intrate în putrefacţie ale unui animal injunghiat.

[…]

Pornesc spre masa ucigătoare de verdeaţă care a invadat grădinile palatului. Mă uit la încâlceala aceea de buruieni şi nu-mi vine să cred că, odinioară, cincizeci de grădinari creşteau aici flori minunate, în toate anotimpurile. Vântul mi se strecoară prin păr. Simt stafiile Sirikotului plutind pe lângă mine. Suprafaţa uriaşă a terenurilor de tenis este plină de bălegar. În locul marcajelor, cresc acum smocuri de iarbă.”

Mâine, controlul la ochi. Poate că dorinţa mea neînţeleasă de a purta ochelari, pe care o am încă din timpul liceului, se va concretiza pe nasul meu.