Glass

În seara asta încerc să aflu când şi unde – dacă – m-am schimbat.

Se începe cu începutul. Dimineaţă a fost verdictul pe care îl voiam de ceva timp. Am zis data trecută despre ce e vorba. Într-o săptămână aproximativ, intru în clubul ochelariştilor. Dimineaţa mi-am petrecut-o din nou zâmbind tâmp. Am încercat să mă abţin când doctorul sublinia faptul că trebuie să port ochelarii. Nu m-am întins la discuţii, să-mi dau în vileag dorinţa asta neînţeleasă. Dar îmi vedea să râd. M-am lăudat la toată lumea. Apoi am mers în parc. Lăbuţele lui Cofy s-au înglodat şi mergea ca o raţă. În parc, nu m-am mai abţinut. Azi a fost o zi de primăvară, călduţă şi cu soare. Mai târziu, am primit mailul, dovada legii lui Murphy conform căreia dacă te simţi prea bine, starea o să-ţi treacă. M-a cuprins ruşinea în primă fază, apoi, o lipsă totală de înţelegere şi revenirea la căutarea fără de succes a rostului. Discuţia cu P., care mi-a zis că şi-o îngheţat anul şi aşa a intrat oficial în clasa muncitoare, m-a făcut să mă sufoc şi-am ieşit să mă plimb. Mă săturasem de partea stângă a oraşului, pe care o bat de obicei la picior de fiecare dată când ies să mă plimb, fără scop şi fără destinaţie, şi-am ales dreapta. Culoarea roşie a semaforului de 71 de secunde din intersecţia aceea mare era să mă facă să mă răzgândesc. Am aşteptat însă. Drumul pe care obişnuiam să merg la grădină. Teatru de păpuşi, renovat acum câţiva ani cu un roz absolut, din care acum a rămas doar o spălăcială, biserica a cărei foste table argintii ieşea mereu din peisaj. Mi-am înălţat privirea şi-am văzut omul ce trăgea frânghiile clopotelor. Mă întrebam la ce se gândeşte. Străduţa plină de noroi, sala de sport, pe ale cărei uşi de termopan au apărut diverse însemnări, mini-părculeţul şi liceul. Trotuarele au fost refăcute. Vechile gropi mă făceau mereu să mă gândesc de două ori când voiam să-mi iau tocuri la şcoală. Corpul cel mic al liceului, şi el renovat. E chiar frumos acum. Apoi, casele. Câteva nu le-am recunoscut. În rest, uite, aici era mereu un moşuleţ la poartă, de aici mereu ne lătra un căţel mare, un nuc bătrân care murdărea asfaltul cu cojile nucilor. Depozitul cu micul magazinaş din faţă de unde ne cumpăram banane s-a extins. Casele acelea vechi de sute de ani au rămas în putrefacţie şi-n ruină. La una dintre ele, curtea era plină de gunoi. N-am înţeles niciodată autorităţile de ce nu au grijă de ceea ce a rămas din istorie. Casa cu iedera de pe colţ era părăsită de verdeaţa din timpul anotimpurilor calde. Nici căţeii ăia mici şi gălăgioşi nu erau afară. Pe locul acela plin de verdeaţă, unde vedeam deseori câte-un cal care păştea, stăteau trei maşini. Tramvaiul ajunsese la capăt de linie şi întorcea. Am trecut tot pe trecerea de pietoni. Am vrut să merg prin centru vechi, dar era plin de praf şi de materiale, şi-am coborât pe lăngă restaurantul unde ne-am făcut banchetul. Vis-a-vis lucra tatăl A., iar mai jos, e poşta, de unde ne luam alocaţiile. N-am vrut să trec piaţa, şi-am mers pe lângă fostul Fidelio, acum un spaţiu ce probabil îşi aşteaptă noul chiriaş. S-au schimbat multe.

Îmi amintesc cum, odată, proful de mate mi-a zis că sunt cam altruistă, în timp ce ajutam pe ceva coleg în timpul tezei. Mi-amintesc cum doamna dirigintă ne-a servit cu un 3 la un lborator de chimie, când ne-am apucat să amestecăm substanţele din eprubete fără nici o reţetă. Îmi amintesc de lansarea de carte de poezii a domnului profesor de română. Şi de rugăminţile profei de română, fără de succes, să particip la olimpiadă. Şi de temele pe care le făceam uneori pentru orele ei.

Nu pot să concluzionez prima idee. Nu ştiu dacă, cum şi unde m-am schimbat. Ori m-am schimbat atât de mult, ori ceilalţi mă văd greşit acum, ori m-au văzut greşit la început. Eu cel puţin, nu mă văd diferită.

Luni o să fie iar o zi importantă pentru mine, şi tot ce sper e numai să nu mă lovească în creştet. Restul vacanţei sper să-mi fie liniştită. Aşteptarea listelor însă, o să fie o problemă greu de suportat. Dacă o să se întâmple, îmi voi spune probabil că ciclul se repetă. Acum am însă o mai mare hotărâre să mă ţin de planul acela mai vechi.

Ceea ce mă scoate din sărite cel mai mult, probabil, e aroganţa. Îmi vine să le dau cu pumnul în cap anumitor oameni, până ce intră în pământ şi nu se mai cred superiori. Nu ştiu dacă ar avea vreun efect, din moment ce şi unele râme sunt arogante.

100 de lucruri despre mine? Problemele ce le am eu cu mine au rămas la fel, cred. Sunt unele lucruri ce m-au bântuit mereu. Cu sau fără bază. 

Doctorul a fost foarte simpatic „Eh, aproximativ…” la citirea mea binguită a literelor mici. M era defat H, iar O era C. Restul erau ăăă. Nici bunica, nici A. nu mi-au înţeles entuziasmul, iar S. mi-a spus că lucrează două luni din an pentru ochelarii familiei(3).