Itzy bitzy spider

Ieri m-am trezit la 11. Am facut o cafea, am fumat cele două ţigări rămase de alaltăieri. M-am apucat de citit. Am citit doar vreo 10 pagini. De la 3 la 7 am dormit. Am dormit bine. Apoi, filmele. La două m-am băgat în pat. N-am mai fumat.

12 angry men

Fahrenheit 451

The best of times (poate chiar poţi rescrie istoria)

Cel mai mult am ascultat Till the end of time, dacă are vreun sens.

                       

„In kindergarten I had it all. I was the first to memorise Itsy-bitsy Spider.”

Visasem că eram într-o junglă, pădure, ceva, îmbraţişam o leoaica în timp ce făceam baie într-un lac, călăream un cal. Mă ascunsesem sau căutam ceva. Erau pungi de popcorn. Era o singură casă în apropiere, şi nu mă înţelegeam deloc cu vecinii. Cu cei mari, zic. Din cauza rigurozităţii şi-a conformismului lor. Dar mă furişam mereu şi mă întâlneam cu baieţii lor. Doi fraţi. Eu eram totuşi mare. Eram o sălbatecă. În fine.

 Dacă vesel se trăieşte bate-aşa…(două bătăi din palme)…

Îi invidiez pe cei care nu se întreabă. Care traiesc aşa, fără nici un fel de îndoială. Iau lucrurile cum sunt. Şi-atât. Nu se gândesc mai departe. Îi invidiez doar uneori. Cred.

Afară ori ninge ori bate vântul şi cad fulgi mici de pe acoperiş. Nu mă aşteptam să mai ningă aşa mult. Zilele trecute mă gândeam că am uitat cum e să porţi pantaloni scurţi, tricouri, fără fular, fără mănuşi. Trebuie să fie lejer tare.

Aseară m-a cuprins frica. Din cauza unei piese care era la rând în căşti. Nu ştiu care. Era de la Everlast. Am schimbat repede. Cerul era roşiatic. Şi-am adormit plângând.

Unii par că îs făcuţi pentru aşa ceva, şi nu se întreabă, şi le convine tot (dar asta-i atat de greu de crezut!!!) şi au o existenţă aşa simplă iar alţii par că sunt fricoşi şi ţin cu dinţii de ceea ce au, indiferent de cum se simt (important e să aibă).

Mie mi-i cald şi am nasul uscat.

Plângeam fiindcă am avut un moment din acela de panică. S-a dus tot, într-o fracţiune de secundă. Nu puteam adormi, cerul era roşu. Mă gândeam că seamănă cu imaginile de pe felicitările de iarnă. Peisajul, zăpada, cerul, tot. Mă gândeam la ce-am să fac. Defapt, nu mai ţin minte exact la ce mă gândeam. Ştiu că mă întrebam cu cine aş vorbi. Dintre toţi... Oricât de ciudat ar părea. Defectele celorlalţi sunt mai mari. Ea mă enervează, ea face glume tâmpite şi schimbă subiectul, el nu-i interesat. Toţi mă ascultă, dar aşa, superficial. Şi-aşa am învăţat să tac, şi-aşa prefer acum să tac. Nu consum energie. Aş fi vorbit mult aseară. M-am gândit la un moment dat să mă ridic din pat şi să merg pe hol să scriu. Dar nu m-am ridicat.

Am plâns fiindcă mi-a venit în cap o scenă din Cashback. Cea în care ei doi vorbeau, la cafea, despre ce vor să facă. El, să fie pictor, ea, să călătorească. Învăţa spaniola. Poate … să fie profesoară de engleză undeva în America de Sud. Era neîncrezătoare că va reuşi. Şi el…el i-a spus că cea mai importantă parte e făcută: să ştii ce vrei. Dacă ştii ce vrei, ţi-i mai uşor să atingi. Iar mulţi dintre oameni nici măcar nu ştiu ce vor. Eu sunt unul dintre aceia. Dintre aceia care nu ştiu. Mă cuprinde groaza. Adică…ştiu ce muzică să ascult, ştiu ce filme vreau să văd. Ştiu ce fel de oameni mi-ar place să cunosc. Ştiu ce cărţi mi-ar place. Ştiu pe unde să mă plimb când mă simt în starea aceea. Ştiu ce-mi face bine, ştiu ce-mi face rău. Ştiu ce nu mă plictiseşte. Ştiu de ce beau cafea noaptea. Ştiu de ce tac şi de ce vorbesc. Ştiu ce oameni i-aş vrea aproape. Mă cunosc destul de bine. Dar nu ştiu imaginea de ansamblu. Nu ştiu ce vreau să fac. Întrebările precum „unde te vezi peste 5 ani?” mă omoară. Fiindcă ştiu că nu-i un simplu exerciţiu de imaginaţie, ci răspunsul vrea mai mult să vadă ce vrei tu să faci atunci. Cam pe unde ai vrea să fii. Cât de sus ţinteşti. Iar eu nu văd nimic.

În fine. Faptul că am zis toate astea nu trebuie să însemne nimic pentru voi. Adică nu trebuie să vi se activeze starea de milă sau ceva. Le-am zis doar fiindcă aşa le zic eu. Îi o simplă acţiune cu un singur sens. Dacă scriam aseară spuneam mai multe.