Toamna mea nu a venit încă. E gri, e frig, e umed, sunt furtuni, ploi, fulgere, trăznește uneori de te cutremuri.
Lumea e grăbită, se strâmbă în fața vântului.
Alteori e soare sec.
Toamna mea nu a venit încă. Toamna mea are frunze de cărămidă, soare blând și un fir de vânt care, la prima vedere, aproape pare că e de primăvară, aproape pare că prevestește reînverzirea, reînflorirea, reînvierea a toate și-a tot, și nu ...
”Hai să ne sinucidem, le spun prietenilor mei, azi am comunicat atât de bine, am fost atât de triști...”
În toamna mea, frunzele cad încet, parcă sunt dirijate de două mâini invizibile...ușor în stânga... puțin mai jos.... se leagănă încet tare de tot, de parcă ar avea tot timpul din lume.
”În iad am fost oarecum surprins, pomenindu-mă singur...unii poate mor mai greu, mi-am spus, au mai multe legături...”
Toamna mea e pădure și toamna mea are covoare moi și delicate, cu fire de mii de nuanțe. Toamna mea miroase a toamnă caldă. Roșul strălucește și sus și jos. Toamna mea e rebelă, e împotriva firii și-a tuturor.
”Există tristețe la toate nivelurile...Dumnezeu e deznădăjduit, mă uit în ochii lui goi și mă pierd în ei...”
Și dacă stau să mă gândesc...
De-acum am sa plantez cactuși.
Toamna mea e-o mare curvă.
