"Nu trebuia să arunce apa. A aruncat apa. Mereu se bagă peste mine. Nu scriu eu. Ea are codiţe. Nu împletite ci încâlcite. Eu am faţa albă.
Îi urmăream şi-mi ziceam că până şi ei,
care nu au nimic normal în fiinţa lor, urmează un curs normal. S-au întâlnit,
s-au plăcut, s-au îndrăgostit, s-au mutat împreună, s-au despărţit, s-au
împăcat. Dar s-a terminat filmul,
cine ştie ce-o fi urmat apoi.
Cum să răceşti vara?!
El a zis câteva cuvinte ce m-au mirat. Îmi
ţâuie urechile. Poate e totul în capul meu. Şi cum să nu-ţi placă ciorile?!
Am nevoie de o fotografie în care o mână
întinde nişte margarete. Şi mai am nevoie de câţiva pereţi albi.
Aş vrea să mă îmbolnăvesc sau să am un
accident uşor care să mă ţină în spital câteva zile. Vreo două săptămâni. Eram
ferm convinsă că uită şi o ia de pe drum. Dar a luat-o de la locul faptei.
Masa de dimineaţă a fost tristă. Vinul a
fost servit în ceşcuţe mici de cafea.
4 dimineaţa, mă întorceam acasă. Din
crâşmă. Oamenii veneau de la biserică. Două bătrâne. Aveau lumânările într-o
mână, iar în cealaltă coşul cu bucate sfinţite. Peste 70 de ani. Una avea un
gheb mare în spate, mergea aplecată. Mie mi-era să nu mă întâlnesc cu bunica.
Şi ea stă de obicei până la finalul slujbei. Ce să-i fi zis? O minciună, că am
fost şi eu la biserică până la ora aia? Sau că am stat în crâşmă cu câţiva
amici şi câţiva bărbaţi care vor să mi-o tragă, vorbind filosofeli ieftine?
Dar nu ne-am întâlnit.
El şi-a cumpărat patru kile de bere şi a băut singur şi tăcut în camera lui. Eu aveam vin aspru de ţară."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu