Iad

Ne sperie raiul. E prea mult. E prea mult bine. Sunt prea mulţi oameni care ne plac. Sunt prea multe lucruri care ne plac.
Din adrenalină, facem lucruri pe care nu le visăm să le facem. Dansăm cu oameni cu care altfel n-am fi avut curajul. Zâmbim, chiar dacă noi nu zâmbim aşa des. Vorbim cu oameni cu care altă dată n-am fi avut curajul să vorbim. Cerem.

Însă imediat ne speriem.

Şi ne întoarcem în iad. În iadul fiecăruia.

Şi chiar de e iad, e cel pe care-l cunoaştem. Singurul lucru pe care îl cunoaştem. Cunoscutul e mereu mai "prietenos". Cel puţin aşa pare. Şi ne întoarcem în iad. În iadul propriu.

Fiindcă suntem laşi.


P.S. : am trei trandafiri roşii
P.S.2 : ne-am întâlnit cu poliţia
P.S.3 : am brăţară cu steagul României (fără stemă) la mână
P.S.4 : mi-e dor de Fredişor
P.S.5 : aş fi mâncat un piure sărat
P.S.6 : am zmeură-cumva.