Plouă parcă de trei vieți

Făcusem o baie fierbinte, cum fac de obicei. Am rămas, bineînțeles, fără oxigen și abia am ajuns în pat să-mi recapăt răsuflarea. Corpul mi-era moleșit.

Eram eu și televizorul. Știri. Concertul lui Roger Waters, unde pleacă elevii care au luat 10 la bac, criminalistică, drept britanic… Preț de câteva secunde s-a creat parcă un fascicol de energie între mine și cutia de plastic. Atât vedeam și mă gândeam că totul se întâmplă tuturor cât timp stau eu în pat și le privesc.

Mi s-au încețoșat ochii de lacrimi, le-am șters și-am venit să scriu. Cânta o piesă cu save me from myself.

Ar trebui să caut paragraful acela despre sexualitate (culmea!) din cartea de la C. care m-a făcut să mă gândesc la cele discutate cu R.

Ca și cu chestia aia pe care nu mai știu unde am văzut-o. “Cicatricile care își retrăiesc rănile”.

Discursul cu nu vreau faimă și bani mi l-am mai ținut o dată astăzi și e cunoscut, nu îl repet. Ce vreau eu e dincolo de toate astea. Iar în ultimul timp, drept să spun, nu prea mai cred că am să ajung acolo. Dincolo. La ceva. Dar totuși…

Mi-am amintit, de asemenea, zilele cu acel televizor, cu acea antenă și cu acele pâini. Cât e de ciudat că îmi sunt dragi amintirile acelea?!

Că tot am pomenit de R., mă întorc iar la acel “noi”. Categorisirea aceea, am tot vrut să îl întreb și mereu mi-a fost frică să nu-și fi schimbat părerea, să nu fi înțeles eu greșit, să cine știe ce. Și-apoi chiar de îl întreb, nu-i place lui să facă vreun compliment. Dar totuși…

Mai devreme mă uitam la raftul din dreapta bibliotecii. M-am speriat. Sunt o mulțime de cărți necitite acolo. Altele, în partea cealaltă a bibliotecii. Altele, la bunica în bibliotecă. Altele, în Biblioteca Județeană. Altele, la librări. Altele la…

Așa cum de la o notă ajung la un vers apoi la o idee apoi iar la o pagină din vreo carte apoi îmi aduc aminte de un om, starea pe care o aveam, paginile pe care le-am scris atunci, pietrele culese, altă carte, o discuție, o pană, o supărare. Infinit. Infinitul mă sperie, cred. Vine iar vorba de dualitate. Și revin la cartea de la C. O fi infinitul format din cercuri?

Ascultam un cântec, un alt cântec, care mi-a re-subliniat importanța încercării. Întrebărilor. A experiențelor. “Ce-ar fi fost dacă?” ajunge să te sufoce. Doar că e o problemă falsă. Orice fapt are cel puțin o alternativă. Te poți întreba mereu ce-ar fi fost dacă. Soluția, bănuiesc, e să nu rămâi prins în întrebarea asta.

Plouă parcă de trei vieți.