Impresii

Impresii. Căci n-au mai fost demult.

Vise ciudate şi destul de tâmpite, iertată să-mi fie descrierea. Soarele roşu, mare şi puternic, stătea pe acoperişurile caselor, impunător. Arăta ca un titan pregătit de luptă. O nouă zi. Un căţel intra tacticos într-un parc de joacă pentru copii, nerespectând programul scris caligrafic pe o tablă ruginită, bătută de ploi şi vânt. 

Probabil că trăistuţa adusă de tata de la o mănăstire nu se potrivea cu geaca de piele. Probabil. Se izbea în mers de blugii rupţi. Blugi rupţi ce cădeau nepăsători pe bocancii prăfuiţi. Mesaj astă noapte. Da, dormeam. Nu, ieri n-am avut nici un film, nici o stare depresivă, nici o problemă. Sau...problemă? puseu de sinceritate. Să zicem. În altă ordine de idei, dar tot apropo de filme, ieri am plâns destinul ecranizat al lui Don Quijote.

Mi-a venit în gând, nu ştiu de ce (subconştientul lucrează), poezia lui Iosif : „Se-ntorc iar zilele noroase,/Cu negurile somnoroase,/Și-amurgurile timpurii —Vin diminețile urâte/Și nopțile posomorâte/Și lungi, și negre, și pustii.../Copacii, despuiați și jilavi/Și triști ca cerșetorii schilavi,/Gem biciuiți de vânt și ploi —/Podoaba lor de-odinioară/O zdreanță putredă-i ce zboară/Și-i tăvălită în noroi...” Îmi pare de-o frumuseţe rară, ce are un colţ subţire şi lung, insesizabil aproape, ce-ţi pătrunde adânc în inimă fară să-ţi dai seama. Probabil e din cauza vremii, din cauza ploii din ultimul timp, a ceţii de ieri, a frunzelor lipite de asfalt. Dar e departe de a fi urât sau trist. E un tablou ce se repetă, la urma urmei, anual; un tablou care face parte din marea expoziţie a toamnei. Căci ea nu înseamnă doar frunze colorate în care bat raze slabe de soare, struguri şi gutui.

Ieri a fost o zi gri. Gri, spun, la exterior. Cerul era greu, dar măcar te făcea să te simţi în pielea lui Atlas. De călduţ era călduţ, de plouat nu ploua, vânt nu am simţit. Am coborât alene până în Piaţa Unirii, iar pe drum am împărţit doi covrigi cu porumbeii. Ciudaţi porumbei. De sub parpalacul lung şi înfiorător de negru îmi ieşea doar o mărginuţă de la fusta roşie, şi mă gândeam că trebuie să fie o pată de culoare destul de tare.

Abia orele 9 ale dimineţii.

Salutăm cireada feminină de la bancă şi cârdul masculin din trafic, pentru a trece cât mai repede la următoarele.

Seara. Ten Years After.

Fotograful avea ochii concetraţi în obiectiv iar mintea, la cântec. Buzele fredonau. Stătea când în dreapta scenei, când în stânga, după boxe. Blitz. Blitz. Umbra lui şi-a aparatului, pe peretele roşiatic.

Trecutul şi prezentul. Pe scenă, în sală. Spectacol, energie, transfigurare. Amintiri de la Woodstock. Chiar şi ale mele. Cu iarbă şi flori şi desculţi şi cu cer; mult, mult cer. Stai să te întrebi de unde atâta energie. Pasiune. Hobbit.

Un fluture de noapte stătea îngheţaţ pe perete şi se uita la mine cu aripile. Camuflaj, apărare. Semăna cu o mască antică, tribală, exotică. Mâţele se jucau. Una pe gard, una jos. M-au speriat.

O hârtie bine cunoscută. Totuşi, emoţie şi ochi înlăcrimaţi. Aproape zece ani. Ţin minte. Şi iar coincidenţă.