“M-am hotărât să nu plâng şi am plâns.” p.131.

Aprilie...aprilie...aprilie...în ce lună suntem?! Ummm... Iu...stai...august?

„Dar inima mea neliniştită îmi devorează trupul, îmi devorează nervii, îmi devorează mintea. Simt cum otrava mi se prelinge prin vine, cum fiecare fibră se macină... N-am cunoscut niciodată tihna, niciodată, nici măcar o frântură de secundă. Îmi aduc aminte că, în urmă cu mulţi ani, spuneam că aş dori să fac parte dintre oamenii aceia fericiţi care consumă suferinţa până la capăt şi apoi se năruie, se sfârşesc. Dar eu sunt exact la polul opus. Pe măsură ce sufăr, pe atât mi se oţeleşte puterea de a îndura.” p.24

Ţi-am spus? Codin e a doua care m-a făcut să plâng. Acolo e diferenţa. Cunosc diferenţa...

În seara asta luna e bolnav de mare. Îngrozitor de mare, şi atârnă greu. Am văzut îngerul iadului mergând trist, cu privirea în jos şi un trandafir roşu în mâna stângă. Întunericul încă nu devenise stăpân. Vântul puternic mă făcea să mă simt liberă, iar în iad nu cred că este vânt.

Legea lui Murphy, iar; dar luna e prea luminoasă şi vântul bate prea frumos ca să mai conteze altceva. Piatră funerară; înaintăm, chiar dacă picioarele se transformaseră în coadă de sirenă. Lumina pe care o purta cu el era aceeaşi.

Cine-o fi primit trandafirul?

Mama mi-a amintit de ziua în care am sunat la servici, plângând în hohote. Nu mă puteam opri pentru a mă face înţeleasă. Murise papagalul albastru. (Ştiam că citisem totuşi ceva de la J. Barnes. Papagalul lui Flaubert.)

Vântul fură până şi puf de pui de cioară din cuiburi şi-l leagănă până ce ajunge pe alei.

***

Mă văd pe un pat de spital în comă. Mă întreb cine ar fi lângă mine şi cui i-ar tresări inima la aflarea tragicei veşti.

“Nu există nimic care să imprime un lucru atât de viu în amintire ca dorinţa de a-l uita.” Michel de Montaigne

 “Cu toţii începem prin a ne preface şi, cu cât suntem mai aproape de cel care am vrea să fim, cu atât mai perfectă e deghizarea noastră. La sfârşit vine clipa când nu ne mai prefacem, uneori ne ia chiar prin surprindere. Ne prvim uluiţi şi constatăm că nu mai purtăm un penaj împrumutat. Cele două faţete s-au contopit.” p.190

Nu pot scrie. Împing foile, cărţile, ochelarii, îmi trag o pernă sub cap şi mă prăbuşesc. Mi-e obosită fiecare celulă şi mă complac.

 “M-am hotărât să nu plâng şi am plâns.” p.131.

Din ziua de astăzi am văzut patru ore. Am terminat Jurnalul trist şi-am ciugulit puţin din Panait Istrati. Apoi am adormit. M-am trezit după o oră, cu o infernală durere de cap. Nu m-am ridicat, am adormit iar.

E tare ciudat să citeşti ultimul an din viaţa cuiva.

Şi îngrozitor este să-ţi dai seama că pierzi lupta cu nişte făpturi atât de mici precum ţânţarii. M-au necăjit îngrozitor în seara asta. M-am întors pe strada bunicii. I-au decopertat asfaltul şi-au rămas vechile pietre. Crâmpei de istorie păstrat în timp. Grădiniţa, pe aceeaşi stradă, care părea atunci o clădire atât de mare, e acum o căsuţă dintre cele mai mici. Luna plină, abia ieşită din nori, e iar în ceaţă.

( [...] Mai târziu, am văzut-o pe ea luând o pastilă pentru dureri de cap, şi-atunci am simţit milă. Mai mult, mi se pare că de câte ori trece pragul, o face tremurând. Mi se pare imposibil!)

În faţa bibliotecii un greier cântă învăluit de parfumul reginei nopţii. E doar un trântor cântăcios, dar noaptea fără el... Luna nu a ieşit încă, e mult prea cald. În parc, frunzele galbene căzute dintr-o salcie se sfărâmă tare uşor sub paşii negrăbiţi.

Nici eu nu mai ştiu, de fapt, ce e real şi ce nu.

„- Şi totuşi, tu eşti bine? Sincer?

-Da, de ce să nu fiu? (Râd)

- Pe o scară de la 1 la 10.

- 8,50 (Râd)

- 8,50...8,50 şi râzi” (Din ton am văzut că nu mă crede)

„-Totul bine la tine?

- Da...nu mă plâng...

-De plâns ştiu că nu te plângi, tu niciodată nu te plângi.”

Tot pe strada bunicii m-am întors. Umbra îmi mergea în faţă, alături de cea a căţelului. Rochia aceea simplă, gâtul lung şi părul strâns sus, ciufulit. Păream drăguţă.

De-acum ar cam fi cazul să-ţi faci aparaţia, dragul meu G.!