Balcon

Locuiesc la etajul cinci al unui bloc cu şapte etaje, cu parter înalt. Din balcon văd acoperişurile celorlalte blocuri ce se întind până...până la turla bisericii. Am două posibilităţi. Ori privesc în jos, ori privesc peste acoperişuri. Dacă e să privim metaforic...

Deasupra acoperişurilor stă cerul albastru. Ori senin, ori cu nori. Oricum, infinit. Cerul albastru infinit te face să inspiri adânc şi optimist. Te face să te gândeşti înainte. Să visezi. Să creezi. Cerul e, în general, optimist.

Dacă priveşti în jos, observi furnicarul. Şi atunci inspiri istovit, lovit, de parcă ai preda armele.

Un hârb de dacie, o maşină de lux. Oprite la trecerea de pietoni. O femeie tânără cară cinci sacoşe. O bătrânică adusă de spate mai aşteaptă... Trotuarul e nou pavelat iar în asfalt sunt gropi. Un tată are grijă de un copilaş ce merge copăcel-copăcel...

Sus nu e nimeni. Păsări, ce-i drept. Se înalţă, coboară. Înafară de vânt, ele iau decizia.

Jos e viaţa. Jos mişună oamenii, cu poveştile lor aparent banale. Muşcă dintr-un măr, fug să prindă mâna mamei, se împiedică. Strigă unul la altul sau merg cu privirea în pământ. Fiecare dintre noi ne considerăm speciali. Cel puţin dintr-un anumit punct de vedere. Ori suntem mai deştepţi decât ei, ori suntem mai frumoşi decât ei, ori mai sociabili, mai înalţi, mai înţelegători, artişti. Toţi credem că avem ceva al nostru care ne diferenţiază de ceilalţi. Noi suntem sus, pe când ceilalţi...ceilalţi îşi duc viaţa banală acolo jos.

Şi până la urmă, ce-i cu expresia asta? A merge copăcel...? copacii nu merg.