Autoportret

Ţin Autoportretul în mâini. Miroase a bibliotecă şi are paginile fine, îngrijite. Mi-e bine aşa şi mă bucur ca un copil la un cadou adus de Moş Crăciun. Chiar de Moş Crăciun, când încă mai există magia aceea.

Mai sunt trei zile de iarnă, iar vremea de afară arată asta. Încă de dimineaţă norii joacă hora cu soarele. O horă moldovenească. Când e cer senin şi soare, când ninge viscolind. Când e lumină, când e gri. Soarele devine parcă o lampă de birou, ca cea pe care o am acasă. Iar un titan invizibil se joacă cu butonul, când mărind intensitatea, când micşorând-o.

Mă întorceam acasă, protejam cărţile de fulgi dar m-am oprit la o fotografie din rândul celor de pe gardul parcului. Scriitori. Şerban Foarţă, şi-am zâmbit şi-am mulţumit pentru mărţişor.

Pe prima pagină scrie:

„Există o singură plăcere, aceea de a fi viu, restul e mizerie.

(Cel care a scris această frază s-a sinucis. Se chema Cesare Pavese)”

Doar ce-am avut jurnalul lui pe mână. Ceea ce n-am avut a fost răbdarea. Dacă ştiam că rândurile ultime vorbesc despre bilanţul anului încă din luna august, sticluţa cu răbdare era plină. Mereu m-a fascinat ideea sinuciderii şi procesele interioare ce-l fac pe om să ajungă acolo. O posibilă reluare.

„În rest, explicaţia pentru nevoia mea de confesiune e foarte simplă. Fiind un introvertit, nu am cum să scap de „eu”. Nu pot scrie dacă nu mă descriu.”

„Trecutul trăieşte, e viu, ia parte la prezent, îl influenţează şi se schimbă în funcţie de ce ni se întâmplă.” Adevăr.

Îmi plac mult oamenii (în general, mai în vârstă) care taie aerul cu mâna lăsând să se înţeleagă că discuţia s-a terminat. E un gest tare.

Trebuie să vorbesc despre compotul bunicii. Copotul bunicii e limpede iar cireşele sunt mereu grase, lucioase şi perfecte. Nu e foarte dulce, dar cel mai important – e pe placul preotului de la Sf. Dumitru. Preotul de la Sf. Dumitru, la sărbători, mănâncă mereu compot la bunica. Acest fapt, îţi dai seama, G., îi umple bunicii inima de bucurie. Apoi, încă o dată, când îmi povesteşte mie. În fiecare an, de când mă ştiu, se întâmplă acelaşi lucru. Şi spune „Nu ştiu de ce-i place aşa mult, probabil că îl fac exact pe placul lui.” Mi-e dragă. Iar cireşele din compot mi-au amintit azi de A. şi de domnul R., profesorul de română. Eram la şcoala generală, prezentam probabil compuneri despre anotimpuri. A. vorbea despre toamnă şi ai ei struguri „bosumflaţi”. Domnul R. a râs şi-a mărturisit că i-a plăcut nespus epitetul ăsta. Mi-e dor de domnul R. Tot el spunea, atunci când mâncau băieţii pufuleţi cu arome, că „miroase-a pute”.

După cum am spus, titanul invizibil s-a jucat azi toată ziua cu intensitatea luminii. Se auzeau păsări ciripind, dar parcă nu sună ca cele de la ţară. Ori acolo liniştea e mai adâncă şi orice sunet ce-o taie sună altfel, ori păsările de aici sunt citadine. Le vedeam cum mâncau din făina puilor de găină. Îmi ziceam, „Uite! fură!” dar nu m-am supărat niciodată pe ele că-s hoaţe.

Deseori se întâmplă ca atunci când nu ajungi la o înmormântare, din varii motive, să-ţi spui că e mai bine să rămâi cu amintirea celui trecut în cele veşnice aşa cum era el „la petreceri”. Adică viu şi vesel. Îmi dau seamă că este o scuză. O scuză proastă. Însă gândindu-mă la asta, eu nu-mi amintesc pe cei morţi în sicriu, ci doar la petreceri. Fie că am fost ori ba la înmormântare. Doamna Anişoara, cum era ea grasă şi strălucea a fericire şi-a bine, îmbrăcată elegant şi glumind cu tot felul. Râdea cu toată fiinţa. Pe „baba Veia”, adica bunica, nici nu mai spun. Mi-amintesc, nu ştiu dacă din povestite sau din văzute (eu am, oricum, imaginea în minte) cum încerca să fumeze din ţigară pe treptele casei. Se prostea. Râdea şi ea mult. Ea râdea cu ochii. Era iute şi ne certa când ţopăiam prin casă. Venea spre noi cu pumnul la gură, semn că ne aşteaptă o bătaie, noi fugeam şi ţipam, dar eram cu zâmbetul pe buze; bătăia era doar o ameninţare şi ştiam că dacă ne prinde, doar ne strânge la piept şi ne sărută pe creştet. În poza aceea veche de la Crăciun, când eu eram tunsă băieţeşte, ea stătea pe-un picior al Moşului şi zâmbea şugubăţ. Exact aşa. Şu-gu-băţ! Tot aşa îl certa şi-l fugărea şi pe Amir, dalmaţianul, când îi strica florile din grădină. Dar cred că şi Amir ştia el ce ştia... Iar bujorii, uf, ce minunăţie, şi cât de mult îi plăceau. Pentru mine, mereu, baba Vera o să fie un bujor roşu. Nu, o tufă de bujori roşii defapt, căci nu era niciodată singură şi-i plăcea să primească oameni în vizită şi să se simtă bine la petreceri. De bunicul Constantin nu ştiu prea multe...el s-a stins înainte să ajung eu aici. „Nici până la poartă nu ieşea dacă nu avea cravată şi cămaşa călcată”.

S-a făcut un an de când a murit domnul M., cel care îmi zicea mereu să caut după frigider, la bunica, fiindcă acolo are un sac cu bani. Avea ochelari, nu-i ştiu ochii, dar nu l-am văzut niciodată fără zâmbet pe buze.

Iar mie mi-e teamă ca nu cumva, o dată cu trecerea anilor, să nu-mi pierd credinţa că după viaţa asta urmează altele, şi tot altele. Ar fi fost bine, mi-am zis, dacă ajungeam să cred în asta mai încolo. Mi-e că până atunci o pierd şi încep şi eu să-mi îngrijesc propriul mormânt fiind încă în viaţă. Viaţa asta zic. Şi aşa, mă mai pot socoti creştin? (mă aşteptam să se deschidă cerurile şi să fiu lovită de un fulger când am scris cuvântul, drept pedeapsă pentru cutezanţa mea de a mă numi astfel).

N-am mai mers în cimitir. Cimitirul e în vale. De sus, vezi doar strada ce coboară şi biserica. Nu ştiu dacă am intrat mai mult de două ori în biserica aceea. Apoi, copaci, verdeaţă, linişte. Morminte, cruci şi alei cu pietricele. Mormântul bunicului e lângă stejarul acela mare. Când eram mică mergeam cu mama şi bunica, undeva după cimitir. Era un câmp acolo şi culegeam muşeţel. Eu eram mică, abia ce mă vedeam din iarba înaltă. Dar nu ştiu dacă amintirea asta e reală sau .... Mai aveam una, pe care mi-a ruinat-o o întrebare către mama. Îmi aminteam că la înmormântarea străbunicului Vasile (care stătea mereu sprijinit într-un băţ şi-mi zicea „Magdalino, ce mai faci tu Magdalino?”  -  nume biblic!), pe străbunica Elena au dus-o până la cimitir pe un scaun. Adică ea stătea pe un scaun (din acela sănătos de ţară, vopsit în albastru) şi doi bărbaţi (unul era Cristi) au dus-o, aşa, pe scaun, până la cimitir. Nu mi s-a părut nimic ciudat în asta, îmi ziceam că era bătrână şi bolnavă, totul avea logică. În secret, bineînţeles, vedeam toată scena ca una ruptă dintr-un film, în care regina este dusă aşa oriunde pofteşte – credeam eu pe atunci – dintr-un nemaipomenit respect. Am vorbit cândva cu mama şi mi-a zis „Nici vorbă de aşa ceva, bunica Elena a mers pe picioarele ei la cimitir.” Dar amintirea îmi rămâne cu străbunica pe scaunul vopsit în acelaşi albastru de ţară.

La cimitir e linişte. În orice cimitir e linişte, acolo scap de agitaţia din oraş. Îmi dau seama ce zic, da, dar nu mai pun în cuvinte. Culegeam pietricele de pe alei. Uneori scriam pe băncuţa din piatră. În spatele crucii, bunica a plantat un trandafir şi un brad. Bradul e măricel de-acum. Trandafirul are trandafiri trandafirii. Pe bunicul, pe ambii, defapt, îi ştiu doar din poze. Marea dramă a vieţii mele, şi nu exagerez cu nici un cuvânt. E ca şi cum n-ai avea un membru. Mie mereu mi-au lipsit aceste membre sufleteşti.

Stau în pat şi mă uit în gol, dar văd pereţii şi draperiile. M-am surprins zicând că trebuie să fie mai mult de-atât. Culorile pereţilor şi-ale jaluzelelor sunt asemănătoare, gălbui. Camera pare astfel o cutie. Trebuie (apăsat, exclamat) să fie mai mult de-atât. Inima-mi zvâcnea în piept, iar ca să mă liniştesc, mi-am umplut plămânii cu aer.