IV.

Pentru început. Trebuie să găsesc o formulă prin care să transform un vis într-o amintire. Diferenţa e clară. Viitor. Trecut. Defapt...amintirea să nu mai fie vis. Întâmplarea iese din discuţie. Să devină amintire un vis fără să aibă loc. Clar, nu?

Într-un alt înţeles dat cuvântului vis,  

Pe când citeam expunerile viselor lui...defapt, ale coşmarurilor, încercam să-mi amintesc ce visasem eu în noaptea precedentă. Bineînţeles, nu toate visele trebuie să se arate şi la lumina zilei, iar eu, pe cele mai multe, le uit. Dar ideea că în vis se desfăşoară o lume paralelă pe care nu o cunosc, mă supără. Simt ca şi cum orele de somn sunt pierdute pentru totdeauna – în cazurile în care nu-mi amintesc ce visez. Uitasem ce-am visat azi-noapte. Citind dimineaţă cuvântul „rugăciune”, s-a declanşat.

Îmi cumpărasem un bilet de tren până la Cluj, cu ideea de a coborî undeva înainte să ajung acolo. Puneam în practică, presupun, o idee mai veche. Să bat în poarta unei familii de bătrâni şi să-i ajut la treburi timp de o săptămână, primind în schimb masă şi un pat de paie. Vara niciodată nu stau în compartiment în timpul călătoriei, ci pe coridor, agăţată de geam, ca să mă bată vântul.

Aud ”Ehei, asta da întâmplare!”şi mă întreb, pândind doar cu colţul ochiului, dacă cu mine o fi vorbind.

Era un prieten mai vechi, cu care nu mă văzusem de câteva luni bune – dacă nu se făcuse cumva un an. Mă bucurasem să-l văd – el mergea la Timişoara – şi i-am povestit pe scurt ce-aveam de gând să fac. Blondul e un tip foarte calculat, care nu se aventurează chiar la orice, iar când l-am văzut lângă mine cu rucsacul în spate am început să râd surprinsă. „Unde coborâm?” mă întreabă. Stai să vezi, mă gândeam, cum îi spun că n-am locaţie, şi-mi propusesem să cobor unde mă plictisesc de mers, face stânga împrejur.

Am coborât în următorul sat. Eu încă râdeam, el începea să fie sâcâit de faptul că nu-l credeam în stare de nebuneli de genul ăsta şi-mi tot cerea socoteală. M-am tolănit pe un petec de iarbă din spatele gării şi-am aprins o ţigară. „Ştii să mulgi o vacă?” îl întreb.

Bătrânii la care ne-am oprit se uitau destul de miraţi la noi, dar blondul se pricepe la cuvinte şi la explicaţii. Am avut noroc şi de nepotul lor, un puştan îndrăgostit de munte, care ne-a înţeles şi şi-a liniştit bunicii. „Bună treabă”, tot zicea, se uita la noi şi dădea din cap. „Bună treabă, bună, bună!”. Avea un zâmbet frumos, puştanul, şi pielea arsă. I se citea în ochi natura.

Mai ţin minte o zi ploioasă, în care am alergat după găini şi raţe şi alte orătănii să le duc la locurile lor. Eram desculţă şi-mi aminteam cum alergam prin noroi cu aceeaşi plăcere când eram mică, la ţară. Mă opream, ca şi atunci, în mijlocul ploii şi mă uitam la picioare. Îmi mişcam degetele şi zâmbeam când noroiul rece lua forma unui papuc. Când voiam să mă descalţ, trebuia să mă spăl cu apă de fântână. M-am înviorat imediat şi-mi  părea că picioarele-mi sunt mai albe ca înainte.

Cele mai frumoase sunete: greierii care încarcă aerul serii cu muzica lor şi ploaia ce cade pe tabla casei. Purtam o cămaşă de noapte din aceea în care se purta pe vremuri, din aceea din care mai poartă acum bătrânele. Lungă până în pământ, mi se vedeau doar degetele. Îngheţate de apa din fântână.

M-am băgat în pat, între aşternuturi spălate cu apă de ploaie sau de fântână, albe şi ţepene, ca ale bunicii. Era întuneric. M-am ridicat apoi brusc. Când eram micuţe, făceam rugăciunea jos, în genunchi. Toate trei. În cămăşi lungi de noapte. Le prindeam sub picioare mereu şi când terminam, mai că ne împiedicam.

„Te rog Doamne să ai grijă de mama, de tata, de bunica, şi pe mine să mă ierţi pentru tot ce am zis, făcut sau gândit. Fă ca ploaia să nu strice poduri sau culturi şi fă ca frigul să nu îngheţe pe nimeni. Şi te rog pune măcar câte o mămăligă pe fiecare masă. Ai grijă de C, de L, de N şi chiar de G, fiindcă oricât o fi ea de cum o fi cu mine, nu merită ceva rău. Iar pe cei pe care I-ai luat la Tine, odihneşte-i în pace şi roagă-i să mă ierte că nu le-am mai aprins de mult o lumânare.”