Se pierd ani frumoşi, dar nu asta e problema. Problema e că mă strâng două mâini de gât. Mâini imaginare, dar chiar şi-aşa, imaginare, au o forţă incredibilă.
Lampa aruncă lumina ei portocalie ca întotdeauna. Iar mie mi-e dor să scriu scrisori, ca întotdeauna. De-ar exista o formulă matematică prin care să aflăm ce nu-i în regulă cu noi...dar nu există, şi poate că ar fi trist de s-ar putea simplifica totul prin calcule.
Nu mă mai strânge, te rog.
„a transformat colapsul cumplit într-o criză de trecere spre maturitate.”
Note de cafenea. Note de cafenea! Dar cine să fie destinatarii?
Nu ştiu cum era înainte, dar acum sunt mai conştientă de inima mea. Strict fizic, medical vorbesc. O simt mult mai puternic, iar asta nu înseamnă decât că e mai slabă. Parcă printr-o încercare de a o proteja, în fiecare noapte adorm cu mâna pe ea. Uneori bate atât de tare încât mă sperie. Ar trebui să renunţ la cafea, dar este asta posibil?
Mă simt ca o adolescentă prostuţă uneori. Am mai spus asta, mă repet.
Nu cred că termin cartea. Vorbeşte despre poezii şi despre operă. Mă repet, despre „meseria de a fi poet”. În alte însemnări, despre femei. Oarecum misogin. Exemple: „...o femeie care nu e proastă întâlneşte mai devreme sau mai târziu un bărbat zdravăn şi-l ruinează. Asta se întâmplă întotdeauna.” „În dragoste contează numai să ai femeia în pat. Restul sunt aiureli. Aiureli scârboase.” „Femeile mint, mint tot timpul şi cu orice preţ. Şi nu-i de mirare: minciuna lor face casă bună cu partea lor genitală: de unde ştii că o femeie a avut orgasm?” Nu am nici un fel de problemă cu exprimările de genul acesta. Dar mă plictisesc şi îmi par reduse. Aş continua lectura să găsesc motivul din spate, dar nu ştiu dacă găsesc răbdarea necesară.
Planul pentru perioada următoare: calm. Mult, mult, mult calm. Să vedem dacă se poate, şi ne gândim la strategii. Paşi de copil, toate cu grijă şi gândite.
Mi se aminteşte: Ai grijă ce-ţi doreşti! Mi-am mai dorit ceva odată, s-a întâmplat, şi-apoi am rămas pe gânduri. Dar am zis în repetate rânduri că apreciem ironia, nu-i aşa? Totuşi, de ce şi-ar dori cineva să fie împuşcat în umărul drept, hm? De s-ar împlini asta şi nu cealaltă, tot cred că ar fi mai bine. Şi-atunci, îmi spun, ca să nu lăsăm ironia să se bată în piept plină de satisfacţie, hai să nu ne mai dorim nimic prea important, deoarece dacă cumva se întâmplă şi vedem că nu-i tocmai cum ar fi trebuit să fie, să dăm vina pe soartă, că s-a întâmplat, şi nu pe noi că ne-am dorit. Să nu fim noi niciodată vinovaţii, să găsim alţii, căci e mai uşor aşa. Gama e variată: Dumnezeu, soarta, viaţa, destinul, întâmplarea, familia, prietenii, şcoala, X, Y; Z.
Îmi amintesc parcă pe Jean Reno în videoclip şi griul pare mult mai suportabil.
Iar Leon...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu