“...dar cum primejdia era fixată pentru toamnă, nu mă arătam din cale-afară de tulburat. Acesta a fost totdeauna cusurul meu, de câte ori pericolele mi-au lăsat răgaz, m-am grăbit să nu le dau importanţă, agăţându-mă de speranţa că o întâmplare providenţială mă va salva până la urmă.” p.173
Să mă mai mir de ce spusesem data trecută?
Scriu în carneţelul cu foi verzi primit de la L., iar oţetarii m-au făcut să mă gândesc că eu n-am avut niciodată un birou cu vedere spre natură. Acasă, în ambele camere, fereastra a fost mereu ori în dreapta, ori în stânga mea. În plus, balconul, etajul mult prea sus şi...lipsa naturii de peste drum. Aici vezi doar blocuri gri. Singurul loc în care mai vedeam natura pe fereastră erau momentele când îmi făceam lecţiile la bunica. Doar când aveam inspiraţia să iau loc în capătul mesei. În felul ăsta aveam şi acoperire, căci bunica, dacă era în cameră, stătea pe “recamer”, în spatele meu. Puteam astfel să mă prefac că mă gândesc la o problemă de matematică sau să mâzgâlesc ceva la sfârşitul caietului, fără să mă dau de gol că mintea-mi zboară pe deasupra muzeului. Şi chiar dacă era balconul, geamurile mari erau date jos pe timp de vară, iar priveliştea nu era atât de îngustată. Priveam frunzele cum se leagănă uşor, şi cine ştie ce-mi trecea prin minte. Dar eram paralizată.
Trebuie să fiu corectă şi să recunosc că şi blocurile gri, ce în timpul verii prind o culoare mai caldă, au farmecul lor. Într-una din serile trecute mă mirase faptul că luna (jumătatea de lună) era mai luminoasă decât felinarul portocaliu ce duce spre fântână. Iar mama mi-a amintit aseară cum eram nevoite să ne oprim mereu la I., în drum spre casă, fiindcă eu aveam asupra mea vreo 3 kile de zăpadă şi eram fleaşcă. I. ne deschidea uşa dar eu nu aveam voie să mă îndepărtez de pe linoleum. Principiul cojilor de ceapă. Uşor, una câte una, jos. Până rămâneam în ciorăpei. Erau necesare mătura şi făraşul să strângem zăpada cazută în faţa uşii. Geaca pe calorifer, pantalonii pe altul, mănuşile, şosetele. Ghetele erau puse pe uşa deschisă a cuptorului, după ce I. îl aprindea. Eu stăteam pe scaunele acelea de care am mai vorbit şi de care mereu mi-a fost frică.
Aşadar, mă bucur că a venit în sfârşit iarna, anul ăsta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu