Am reușit într-un final să mă debarasez de toate și să mă
transpun în muzică. Să reiau legături. A trecut ceva timp de când nu am mai
răsuflat așa, plină doar de mine.
E aproape la fel. Un picior sub mine, altul îndoit, câștile,
în dreapta cana de cafea. Stau pe loc dar sunt așa departe. Nu doar în timp.
Sau nu doar în trecut.
E nevoia de acea profunzime care, din păcate, nu se găsește
peste tot. Iar profunzimea asta se poate vedea și într-un gest atât de mic
precum e fumatul unei țigări (cu toate că cel mai bine se vede în privire, deci
nici măcar în cuvinte).
I know what's in everyone's mind.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu