Iarbă

Nu, nu. Nu aveam mai multe de spus atunci. Nu aveam mai mult timp. Atunci eram mai mică și mai revoltată. Și-mi lăsam revolta să curgă, atât. Acum nu mai pot să îmi irosesc energia pe asta. Așa cred.

Mult am scris.

Azi nu am fost bună de nimic. De nimic. Căutam prin sertarele minții o față și o explicație când am auzit numele. Eram buimacă de somn, abia ațipisem. Nu am mai putut adormi și acum am pe birou, în dreapta, o cană și jumătate de cafea.

Am lăcrimat azi la un film de dragoste, siropos și puțin idiot. Iar actrița avea un gât mult prea înalt. 

Nu cred că am să reușesc vreodată să trec prin sutele acelea de pagini. Mereu când mă apuc de ele nici nu știu ce și cum să fac, îmi dau ochii peste cap, închid tot și rămân cu o mare frustrare.

Ieri voiam să merg din nou în pădure. Doar că de data asta să nu plouă. Sau să nu plecăm noi, chiar dacă plouă. E de la primăvară, poate. Mi-e dor de pământ, am avut sentimentul ăsta de multe ori în lunile de iarnă. Să stau pe pământ. Pe iarbă. Atât. Aș sta defapt cu picioarele ridicate pe-o buturugă ceva, uitându-mă la cer și fumând o țigară, dar dacă nu se poate, doar să stau, oricum, doar pe pământ. Cu sau fără iarbă. Cu sau fără ploaie.

Poate că aș lua decizia dacă aș ști că doar eu am să fiu zdruncinată. Eu m-aș pune la încercare, întrebările încep să crească în număr. Este de fapt o singură întrebare ce crește în frecvență. Curg iar în direcția greșită iar starea aceea nu face nimic bun. Dar sunt curioasă și tare aș vrea să știu ce-ar fi.