Ora 4 a unei sambete insorite. Zapada se topeste. Poate ca vine primavara. In cafenea suntem 3 oameni. Eu. Ceilalti doi povestesc cotidienisme. Eu beau cafea. Mi-am luat si ziarul, si, ca de obicei, un articol din paginile de mijloc imi atrage pentru inceput atentia prin cuvintele si ideile lui.
<< [...] Numai ca de data asta adauga: “Ne-am saturat! Nu mai vreau sa fim o generatie de sacrificiu.” Am observat ca cei de o seama cu mine spuneau asta. Nu m-am simtit niciodata inclus, nu am simtit niciodata ca am destinul cuiva “de sacrificiu”.
5) Printre pahare, în fum de ţigară boem, stimulat de zgomotul colorat al cîrciumii, prietenul meu bun îmi povesteşte necazurile amorului său. El are 48 de ani, ea are 24. Ea se comportă bizar, el nu înţelege şi a cam obosit. Mă trezesc spunîndu-i: „Generaţia asta a lor este pierdută. Iremediabil. Sînt insensibili, vor să fie cool şi sînt cold. Sînt inculţi şi dezabuzaţi încă înainte de prima experienţă care ar fi putut să-i facă să cunoască tristeţea. Sînt dependenţi de milioane de obiecte şi nu pot concepe viaţa dincolo de Internet. Nu avem nici o şansă să ne înţelegem cu ei. Am un sfat pentru tine: nu te mai lansa către femei care au sub 30 de ani. Tot ce e sub 30 acum, e pierdut!“. Plec acasă tîrziu. În noapte, ninge fastuos. Pasul îmi e nesigur pe zăpada proaspătă. Mersul cere o anume încordare. Cu mîinile adînc înfipte în buzunare şi cu gluga trasă peste cap, am impresia că nu ninge peste mine, ci doar în faţa mea. Mereu în faţa mea. […] Şi m-am întrebat care dintre cele două generaţii are dreptul să spună despre cealaltă că e pierdută.”
Muzica e mai pliabila aici decat in partea cealalta. Simt ca a venit la pachet cu cafeaua. E linistita si oarecum amara. Nici un bec nu e aprins. Lumina patrunde doar prin cele trei geamuri mari cu perdele bej. Stau la o masa din colt.
Cana e galbena si crapata. Cafeaua insa e rasfat. Un chelner a aprins luminile. Imi place sa cred ca m-a vazut citind si s-a gandit sa ofere ajutor ochilor mei. Ochii mei n-aveau nevoie de ajutor; stau langa fereastra. Dar chiar si asa, am raspuns intr-un zambet ascuns initiativei lui. Lumina nu ma deranjeaza. Vine de la cateva candelute mici. E slaba si e galbena. Ca de opait. In pauza dintre doua cantece s-au auzit batai de ceas. L-am cautat cu privirea, insa nu era cel pe care as fi vrut sa il vad. Era modern, dar simplu. Insa ca sunet, aducea a vechi si lemn. Mana si pixul deseneaza umbre pe foaie, printre cuvinte, de la lumina galbena. Totusi, imi place. Peretii sunt verzi, tablourile si fotografiile expresive. Mobilierul se apropie de negru.
„El este, totodata, posesor al unei oarecare tristeti, al catorva remuscari, dar si al unui picior strivit (intr-un accident de masina) fapt care nu-l lasa sa se foiasca in asternuturi ca tot omul fara somn, ci il obliga la foieli mintale, ca ganduri sucite pe toate partile, cu ceva amintiri zgandaritoare si ceva fictiuni pe potriva – lucruri egal autentice, in fond (caci - spune el – gandurile sunt intotdeauna „reale, chiar si gandurile despre lucruri ireale”). Cum s-ar zice, daca insomnia tot e treaza, macar sa fie si de vis si de cosmar”
O parte din noi ne-am învins
Greşeala, minciuna şi groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Până-n zarea ce-şi leagănă oaza.
Generaţii secate se sting,
Tinerii râd către stelele reci –
Cine-şi va pierde credinţa-n izbândă
Pe-aceste mereu mişcătoare poteci?
Cine din noi va muri
Înainte ca trupu-i să moară?
Cine-o să-şi lepede inima-n colb –
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu