something

“Am urcat grabita dar tacuta. Am avut grija sa nu fosneasca sacosa cu cartofi. Am facut cumparaturile la magazinul din cartier,dar cu foarte mare atentie, pentru a nu ma da de gol. Stiam. O intamplare. Urma sa spun, oricum, ca Simona nu a mai aparut si am fost in piata.
Am ajuns in fata usii cu respiratia taiata. Am tras un ochi pe vizor si-am vazut umbrele pe hol. Mi-am scos zgomotos cheia, am fosnit sacosa si-am intrat. Mi-am pictat oboseala pe fata, apoi surprindere, inviorare brusca si-am luat rolul de gazda.
Am salutat, am grabit trei cuvinte scurte sa explic cum de-am ajuns atat de repede acasa; am facut cunostinta cu ea. I-am intins mana, m-am prezentat, i-am zambit iar pe el l-am certat ca nu a invitat-o in sufragerie. Eram calma si neschimbata. Un gest nu ma trada. Ma purtam cu ea cum m-as fi purtat cu oricine altcineva ce mi-ar fi trecut pragul casei pentru prima oara.
Am zarit un telefon strain pe masa din bucatarie, si m-am scuzat sa duc cumparaturile la locurile lor.
Am servit-o cu cafea, am baut si eu una si-am avut grija sa nu fumez mai mult decat de obicei. El era buimacit. Stia ca stiu cine e; defapt – stia doar ca stiu cine a fost. Nu ma intelegea. De ce n-am ramas in usa, de ce n-am inceput sa zbier sau sa palmuiesc, de ce nu m-am intors sa plec si de ce n-am sfarsit totul in lacrimi. Am ramas doua secunde singuri – eu si el – si-a fost randul unor cuvinte scurte de explicatie din partea lui. Intalnire intamplatoare, doua vorbe, interesata de un examen, o cafea. Politete. I-am zambit, i-am vorbit cu drag, i-am reamintit ca trecutul nu-mi mai naste cosmaruri. Ma purtam de parca as fi inghitit minciuna aceea urata, cu prea multa sare si prea mult piper.
Ea si-a baut cafeaua repede si a plecat, multumindu-i pentru detaliile oferite despre acel examen imaginar.
El s-a plans de foame. Mi-a zis ca ma iubeste. I-am zambit; i-am raspuns. L-am sarutat si i-am promis un pranz gustos, la fel cum promiti unui copil o surpriza de amploare.
Curatam legume. De cand a plecat ea nu trecusera nici zece minute. I-am auzit telefonul sunand a mesaj si-am zambit.
Dupa-amiaza a decurs normal, iar noaptea am dormit-o linistita si lina, langa el. Stiam ca a doua zi urma sa ajunga acasa abia pe la 5.
*
M-a lasat dormind iar ceasul meu n-a sunat decat pe la un 9. Timpul a fost suficient. Mi-am dat jos pijamalele ce luasera mirosul lui, si-am aruncat pe mine halatul acela proaspat spalat, din matase roz. Brose, agrafe, lumanari, cadouri de la prieteni. Amintiri nu. Am terminat repede. Au trecut abia zece zile de toamna, e soare, e caldut, e aproape melancolic. Poate ca-mi va fi dor de masuta aceasta din bucatarie, de felul in care fumul se imbina cu razele de soare ce ajung aici, de panselutele de la geam.
*
La 3 am ajuns. Noroc de Simona. Noroc de intamplare. Garsoniera asta era pe o straduta de cladiri vechi, linistite, uitate parca in timp. Cu oameni ce-si duc viata pe firul lor, fara noduri. Unii - cu chipuri ce mint ca n-au intalnit niciodata o lacrima, altii – ce au urmele lor adanci. O garsoniera micuta in tonuri calde. Cu soare la fereastra. Cu un balcon micut, cat pentru mine, cu un fotoliu singur si-o masuta rotunda sub sticla careia am gasit bucati din ziare vechi – articole ce prezentau miscari feministe. Am zambind vazandu-le, insa si acum ma intreb cine-o fi stat aici inainte. Sau…atunci.
Lui i-am lasat o bucatica de foaie, rupta nesimetric, precum inima mea. Cu trei cuvinte: “Stii de ce”. N-am sa-i mai cer de-acum s-adorm la el pe prag.
Nu sunt trista nici vesela. A fost ca un dezastru natural, ce se intampla parca intr-o secunda, iar tu n-ai timp nici macar sa evaluezi consecintele.
S-a intamplat. Si-atat.”

-scrieri anonime, septembrie 2005