“Am lasat totul in urma – casa, numarul de telefon – nu pentru a ma ascunde, ci pentru a evita anumite bruiaje ce stiu ca mi-ar face rau. Sunt perfect constienta ca am sa-l mai vad. Sau poate am sa-i mai vad. N-am plans. N-am plans deloc. Nu inteleg aceasta stare de acalmie ce a cazut ascupra mea. Iau totul ca atare, muncesc, ma uit la filme, ies in locuri noi si ma plimb. Ma plimb mult. Ieri spre exemplu, am petrecut vreo doua ore in autobuz. Ma intalnisem cu Serban la un vin fiert. De fapt, ca sa fiu sincera, au fost mai multe – ragaz pentru amintirile ce-au incepus a se depana aproape insesizabil. Si-asa am retrait momentele din cartierul cu tei al bunicii, cele de inghet fizic si fierbere sufleteasca pe de Rarau sau Omu, aniversarile facute in casuta lui mica si calda, unde adormeam cu totii in vorbe soptite, pe covoare sau scaune; amintirile cu scoici si nisip, cu par incalcit de vant si sare, cuvinte sub vodca si bere, in cant de chitara; primele suparari, iubiri, certuri, greutati…
Cand am iesit din trecut, afara cerul plangea cu lacrimi de crocodil. Am mers impreuna pana in statie de unde am luat autobuze diferite. Nu era trecut de 8. Geamurile erau pictate cu picaturi de ploaie si luminite. Faruri de masini, panouri publicitare sau lumini ale magazinelor… un tablou dinamic, ce se schimba de la minut la minut.
Mergeam oriunde, coboram nicaieri, urcam in autobuze anonime si-am facut din asta un lant lung, plin de margele miscatoare. Parca fugeam de trecut. Atunci simteam ca fac asta. Caci nici macar o frantura de gand nu s-a indreptat spre el. Priveam strainii. Le faceam povesti. Imi imaginam de unde veneau, la ce se gandeau, cine sunt, ce lucreaza, ce probleme au, si unde vor ajunge cand vor cobori din autobuz. Langa cine isi vor petrece noaptea…. Toti erau grabiti, obositi, raciti si abia asteptau sa coboare. Numai eu nu. Mie mi-era indiferent.
Dupa ce am ajuns, am facut un dus fierbinte, un ceai, si-am adormit.”
scrieri anonime, septembrie 2005
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu