Eu

“Cine sunt eu”
Un subiect extraordinar de interesant. Ce-i drept, rezultatul va fi intotdeauna subiectiv, mereu diferit, intr-un procent mai mare sau mai mic, de parerea celorlalti despre tine. Obiectivele sunt probabil creionarea imaginii de sine, iar daca se merge mai departe, analiza si compararea felului in care te vezi de felul in care te vad ceilalti.
Cine sunt eu? Prezentare sau intrebare? E o simpla insiruire a calitatiler/defectelor pe care cred eu ca le am? A numelui, a religiei, a placerilor? sau este o incercare de a te cunoaste mai bine, o incercare de a-ti testa obiectivitatea, de a gasi un raspuns?
Cand am auzit intrebarea, mi-au venit in minte multe unghiuri din care ar putea veni raspunsurile. Sunt sigura ca nu sunt nici pe departe toate.
Sunt om. Dispun de toate caracteristicile ce definesc un om normal si sanatos. Sunt femeie. M-am nascut romanca, am devenit intre timp si cetatean european. Sunt moldoveanca. Ma numesc Madalina, m-am nascut acum 20 de ani in Botosani, intr-o zi de iarna. M-am nascut in democratie(?) si capitalism(?). Sunt capricorn. Am terminat un profil real in liceu. La facultate studiez Stiintele politice, deci un profil uman. Sunt in ultimul an, in Iasi.
Am un temperament pasional, sunt emotiva, plang la filme, plang la poezii, plang la intamplari ce au loc pe strada si ma marcheaza. Sunt si rece si taioasa. Sunt ironica. Imi place sa glumesc. Glumele mele nu sunt intotdeauna la locul lor, si mai niciodata usoare. Rareori lovesc inapoi dupa ce am fost lovita. Ma enervez repede. Ma plang de multe lucruri ce mi se intampla. Ma mobilizez greu, nu sunt extrem de harnica din prima secunda. Apoi imi calculez drumul si ajung mai mereu la destinatie. Ma atrag ochii pletelor, caci vad in unii dintre ei o profunzime si o gandire aparte, un stil de viata si de comportare diferite. Incerc sa-mi infranez inclinatia(naturala cred) de a-mi forma o parere despre cineva prea repede. Incerc sa nu judec. Am zis. Incerc. Rog a nu fi judecata pentru greselile proprii. Dupa cum am mentionat deja, sunt om. Sunt sociabila. Inainte nu eram. Mi-am dat seama ca pierd multe. Sunt sociabila, insa timpul meu e doar al meu – ador sa stau singura. Pot sta cu ochii in tavan timp de ore intreg, gandindu-ma la mine si la cei din jur, ascultand de obicei folk, aducandu-mi aminte sau visand. Lucrurile ce imi plac ori ma invata cate ceva, ori imi trezesc amintiri placute, ori ma fac sa visez (visez mult si multe), ori imi dau o stare de bine pe care nu o pot explica. Imi place muzica. Nu pot concepe o lume in care aceasta sa nu existe. Mai exact, nu vreau sa concep o astfel de lume. Pe ele, pe genuri, n-am cum a le ierarhiza. Imi plac poeziile – recunosc, de obicei cele simple, ca pentru copii(Stefan Octavian Iosif), ce imi picteaza in minte tablouri frumoase si calde. Imi plac filmele ce ma fac sa rad sau cele ce imi deschid noi orizonturi de intrebari si raspunsuri (mai mult intrebari). Ma plictisesc rareori. Imi place linistea din cimitire. Ma gandesc adesea la ce-ar fi facut marii oameni ce au plecat prea curand. Fie muzica, fie pictura, fie literatura, fie film. Fie si domeniile mai … politice, economice… Nu ma intreb mai niciodata de propria moarte – si asta nu din frica. Am foarte putini prieteni. Dau sensului de prieten un inteles aparte, si putini, foarte putini se plieaza pe acest inteles. Pana la absolut nu se ajunge niciodata. Nici macar eu mereu. Imi place iarna. Imi place zapada. Nu-mi plac sarbatorile. Nu-mi plac zilele speciale. Imi place toamna. Mustul, caramiziul. Imi place primavara. Aerul caldut, ajuns parca dintr-o data, mugurii din copaci. Nu-mi place vara. Doar furtunile cu tunete si fulgere. Imi place rasaritul de argint si apusul rosu. Animalele. Cu sau fara purici. Statutul financiar are o prea mica relevanta pentru mine. Inca visez, inca sunt un copil, inca tin cu dintii de ideile in care cred; nu vreau sa fac compromisuri inainte de vreme. Nu le-as face deloc, insa le constientizez. Probabil sunt prea slaba sa pot spune la sfarsit ca nu m-a prins nici un compromis in ghiarele sale. Deja. Uneori (nu stiu inca ce as alege in cazul in care as fi avut posibilitatea) as vrea sa ma fi nascut in alte epoci. As fi vrut sa merg la Woodstock. In alta parte nu mi-as fi dorit sa ma fi nascut. In alta parte nu vreau sa traiesc. Nu ma atrage ideea calatoriilor in strainatate. Caut de obicei absolutul. Vreau de obicei absolutul. Si aici cred ca gresesc. In tot. Vreau absolutul….
Le multumesc parintilor mei pentru ce au insuflat in mine. Nu le inteleg metoda. N-am inteles niciodata cum anume au reusit sa ma faca ceea ce sunt. N-am fost niciodata constransa de nimic; poate doar de vorbe pe intelesul meu. N-am fost un copil obraznic. Dar nici cuminte. Am invatat nici prea bine si mult, nici prea putin. Am si chiulit. Am si fumat. Am si injurat. Am si tipat. Am si ras, am fost politicoasa, am ajutat. Inca sunt politicoasa cu cine imi raspunde.
Vreau doar sa fac lucruri ce sunt in concordanta cu mine. Asta imi doresc de la viitor. Nu am planuri batute in cuie, cu privire la … ce-am sa fac. Caci n-as vrea sa raman intr-un singur loc. Sper la un numar mici de compromisuri neimportante, sper la o crestere, si nu la o schimbare in rau, sper la o casuta mica si linistita si calda, animata de oameni ca cei din “Vis de primavara”.

Sunt departe de perfectiune, si asta-mi place cel mai mult.