Astenie

Se ştie despre primăvară că este amăgitoare. După trei zile calde, cu cer senin şi ciripit feeric de păsărele, vin alte şase cu temperaturi negative şi vânt nervos. Alte trei senine, alte cinci cu ploi. Se mai ştie despre primăvară că este momentul în care natura reînvie. Când gâzele, păsările şi gândacii se dezmorţesc şi încep anul în forţă. Simbolul acestei renaşteri – ghiocelul şi, implicit, mărţişorul. Se mai ştie despre primăvară că ea impune veselie şi stare de bine. Cerul senin, soarele aşteptat toată iarna, tânjirea după căldură, ghioceii şi fuga după mărţişoare nasc în mintea noastră ideea că trebuie să fim fericiţi. Sau...dacă e prea mult – că trebuie să ne înviorăm starea de spirit. Şi o facem, chiar dacă, uneori, nici nu ne dăm seama. Mergem mai voioşi, închidem ochii să ne îndreptăm faţa spre soare, ne băgăm nasul într-un ghiocel. Apoi ne dăm seama de falsitatea acestei stări, de faptul că nu are fond, de faptul că nu are bază. Nu avem motive reale să fim fericiţi. Ne continuăm traiul efemer şi inutil izbindu-ne de pereţii existenţei noastre. Nu avem motive să fim fericiţi. Şi-o numim astenie.