Mine

14 august
Puii de monstri
Plang cand le cad dintii?

M-am visat aseară fără doi dinţi. Dreapta sus a gurii. îi aveam în mână şi erau mari, ascuţiţi şi arcuiţi. Oare ce soi de monstru m-am visat?
Parcul e verde. Soarele-l colorează frumos. Hârâit de fundal de la trenuleţul pentru copii şi de la fântână, în rest, păsări şi câţiva copii. Şi-aş sta aici o viaţă. Vânt este. Apă este. Umbră este. Natura stă. Oamenii sunt cei care se mişcă. Iar eu, astăzi, scriu urât.

Amiaza. În ultimul timp beau apă doar să-mi amintesc gustul. În rest, cafea, cafea şi iar cafea. Îmi scrisesem pe telefon impresia pe care mi-a lasat-o patul într-o noapte târzie. Cred uneori că mă ia în braţe să-mi facă bine, după ce mă întind chircită de la statul pe scaun. E un moment în care mi-e tare bine şi nu mă mai gândesc la nimic altceva, decât la confortul oaselor mele ce trosnesc uşor.

Seara.
Ei cred că nu văd. Că nu ştiu. Că nu simt. Ei cred ca atunci când beau din cană nu mie îmi alunecă cuiele pe gât. Cred că atunci când se întâlnesc nu eu primesc arsura privirilor. Ei cred că nu ştiu când sunt minţită. Înşelată. Dusă de nas. De ce cred ei toate astea? Aşa zişii piloni de rezistenţă se prăbuşesc zilnic, culmea, peste mine.

Am să fac, cred, o paralelă. Ba aici, ba acolo. Aici doar adevărul meu. Acolo, şi adevărul meu. Sper să nu mă pierd şi să nu mai ştiu unde sunt.

În spaţiile dintre frunzişul copacilor se văd stele. Aş fi vrut să nu fie senin, să plouă…
I wish it would rain down on me phill
Cineva zicea că urăşte vara. Urăşte canicula mai precis, cred. Eu nu pot fi aşa vehementă din moment ce există furtunile. Iar seara ar fi suportabilă în parc dacă n-ar exista ţânţarii. Însă azi am decis să-i hrănesc fără să-i mai bag în seamă.

Vorbesc cu Cofy. O întreb de ce-i rea cu alţi căţei care-s cuminţi. Îi zic că de asta n-are prieteni. Mă întreb ce cred oamenii care mă aud vorbind cu ea. Mă mai întreb dacă ar putea avea legătură cu mine. Şi îmi plac copacii cu trunchi engru. Şi cu verde crud, şi cu alb, iarna.

17 august.
The grass is always greener on the other side.

Nu cred că mi-ar fi rău. Nu cred că mi-ar fi rău deloc.
Observ abia acum detalii pe lângă care am trecut de-atâtea ori. Spre exemplu, mileul de pe masă e asemenea celui de la televizor.
Simt că sunt o ratată uneori. Simt uneori că-s o ratată.

Nu ştiu însă ce-aş face cu stările mele de rău. N-aş avea cum să le diluez cu nimeni. Aş avea vreo trei căţei şi peşti. Şi o broască testoasă poate. Şi pieruşi neapărat.

Viaţa în păcat şi-aşa zisele greşeli. Lucrurile tabu pe care toţi le fac, nimeni nu recunoaşte şi majoritatea le judecă.
Ieri, o altă porţie bună de râs. Şi două halbe de bere. Ce dacă. Iar adormit în zori. Mă mir că n-am murit sufocată de popcorn şi atâta râs.


Trebuie totuşi să recunosc că uneori mă ia groaza că cineva mă urmăreşte sau mă aşteaptă în întuneric. Mă cuprinde instantaneu frica, iar asta ar putea reprezenta o problemă.
18 august
La Fălticeni pe terasă începusem să vorbesc cu Găle despre Ceauşeşti şi revoluţie şi lipsa actuală acută a bunului simţ. Cu Diana mă uitasem seara la Sex and the city şi m-a atras Carrie fiindcă locuia singură şi-şi scria gândurile noaptea lângă o ţigară. Aşa am văzut şi eu clar că vreau să locuiesc singură o perioadă de timp.

(Duminică 15 august)
Ascult Travis. E apăsător. Mă îndrept spre Suceava. Siretul, barza de fier, case, oameni la birturile din sate, oameni pe iarbă, în faţa porţii. Câmpuri verzi, mă mir. Reclamă la sex shop în staţie. Extreme. Coadă la îngheţată.
Înaintez pe drum, cu toate că eu mă simt la răscruce de drumuri.)

Copiez în scris şi gândire, fără să vreau, stilul cărţilor pe care le citesc. Toţi ne auzim gândurile, iar de cele mai multe ori, intonaţia şi tonalitatea sună diferit de cea pe care o folosim când vorbim. Defapt…de cele mai multe ori chiar şi conţinutul diferă…
Şi cuvintele mele scrise au intonaţie şi tonalitate.

Seara.
Doar cinci minute am făcut până aici, iar în timpul acesta, pe care-l credeam scurt, norii roz pe care-i vedeam de acasă s-au transformat în negri, de ploaie. Soarele nu aşteaptă.

Stau în bucătărie şi scriu pe un scaun, în lumina ce vine de la cămară. Doar pe ea am aprins-o în toată casa. Nu mi-e mereu frică de întuneric. Şi port ruj roşu.

Îmi vine în minte un discurs despre morală ţinut unor studenţi. Cel ce vorbea a venit cu câteva cărţi. Cărţi groase, cărţi ale unor filosofi de seamă, ce-au teoretizat de-a lungul secolelor chestiunea aceasta. Cărţi pe care le-a aruncat în rândurile cu studenţi, pe rând. Spinoza. Descartes. Hobbes. Locke. Freud. Jung. Spunea că ar trebui să mergi într-o cameră să reflectezi şi să ajungi să ai păreri proprii despre … cât de multe se poate. Şi-abia apoi să pui mâna pe o carte.