Confuzii

20 august
În sfârşit răcoare. Parcul cu lilieci e gol. Nu ştiu dacă ăsta-i singurul motiv. Au terminat de renovat clădirea primăriei, şi lumina de la ea ajunge şi în parc. Pot scrie şi-aici de-acum.
N-am ce scrie, aşa că am să încep cu ideea lui JG, şi-anume că orice scriitor trebuie să fie mereu la primul său roman, să nu-şi creeze clişee pe care să le repete la nesfârşit sub ascunzişul aşa zisului stil personal. Cu toate astea, chiar el, când descrie cerul, îi zice mereu că-i de un cenuşiu pal, iar acoperişurile sunt toate de-un trandafiriu strălucitor. Iar eu, în fiecare vineri seară, aduc aminte de ziua de sâmbătă şi de starea cu care aceasta vine.
M-a întrebat un amic, într-un mod foarte simplu, care-i ţelul meu suprem. I-am zis că nu prea am. I-am zis că tot ce vreau de la viaţă este să trăiesc cum îmi place. Iar pentru asta n-am nevoie de nici un ţel, fiindcă mă schimb mereu, şi aşa s-ar schimba şi ideea asta. La 20 de ani e într-un fel, la 30 în altul şi tot aşa.
Apoi mă întrebam dacă nu cumva sunt prea insipidă şi nu-mi găsesc un loc şi-un scop bine definit. M-am întrebat dacă cumva, în spatele faptului că nu văd scopul scopurilor, nu e frica de a nu putea să le duc cu bine la capăt. Sunt lucruri pe care le vreau. Însă mereu le-am văzut ca fiind dorinţe sau mofturi.



21 august

Se întâmplă deseori ca preoţii să se transforme în criminali iar criminalii în preoţi. Iar când se întâmplă asta, eu rămân la mijloc, confuză. Fiindcă nici unul dintre ei nu mai este pur cum era. Unul alb şi unul negru. Măcar ştiam care-i unul şi care-i celălalt. Acum sunt ambii gri? Sau fostul criminal e acum alb iar fostul preot, negru? Sau fostul preot mai are pete albe din trecut? Ce-i mai uşor? Să devii preot din criminal sau criminal din preot? Eu cred că-i mai uşor să devii criminal. Şi eu? Cum îi privesc? Nu pot da la o parte nici prezentul, însă nu pot uita nici trecutul. Cred că ambii sunt gri pentru mine, cu toate că pe actualul preot în privesc cu admiraţie iar pe actualul criminal îl privesc cu un amestec de milă şi ură.

E plin de lume aici. Bineînţeles, sunt la cafenea. E sâmbătă.
Îmi ziceam mai devreme că mi-am creat şi eu un tabiet în felul acesta.




„…şi m-au năpădit atâtea amintiri că nici n-aş putea începe măcar să vorbesc despre ele. Călătoria mea seamănă cu o explorare a trecutului şi asta îi dă o notă de melancolie. Mi-am amintit de vacanţele petrecute la câteva ore de aici, în casa bunicului. Era mult mai mult decât o simplă casă de ţară; cu colinele care se zăreau în depărtare şi copacii uriaşi care îi atingeau zidurile cu crengile lor, era în ochii mei o locuinţă ideală, o lume desăvârşită retrasă în ea însăşi, apărându-şi cu străşnicie fericirea şi pacea, depărtată de lumea reală prin bariere invizibile. Vara, casa era plină de comori de tăcere, răcoare şi de umbră. Ce plăcut era să citeşti romane pe-o veche canapea desfundată, într-o bibliotecă ce mirosea a cărţi vechi! Cenuşie cu acoperişul roşu întunecat şi ascunsă aproape toată între brazi, ulmi şi mesteceni, oferea o oarecare asemănare cu conacele descrise de romancierii ruşi, sau cel puţin aşa îmi plăcea mie să cred. Fusese construită din lemn şi-a ars într-o noapte, în luna iunie 1922. de atunci, am reconstruit-o de multe ori în gând, aşezând la locul lor toate obiectele dispărute: în sufragerie, copia Degustătorului de vinuri după Reynolds; pe palierul de la etajul întâi, uriaşul cufăr din lemn de camforar, în care se ţineau aşternuturile; în salon, jocul de table şi mâna de os folosită la scărpinatul câinelui pe spinare, iar în vestibul, sub bufniţa împăiată, bastonul din rădăcină de stejar, pe care bunicul şi-l adusese din Irlanda.” Julien Green, Plăcerea de a te povesti ţie însuţi.