Nu-i ca și cum îmi căutam tema pentru disertație. Nu-i ca și cum făceam exerciții pentru ceva post la UE, de un fel de assistant. Ăla de-l făcusem îl rezolvasem și corect. Ha!!! (bineînțeles, o mică parte, și-o extrem de ușoară parte)
Și totuși, cu disertația? Da, mai e timp, da, nu știu cu ce se mănâncă, da, nu știu tema/subiectul/profesorul. Dar aș fi vrut să... Fiindcă trebui să am mereu ceva de făcut. Și parcă nu eram așa. Am început Shogun. Aș relua și Contele de Monte Cristo. Și Moara cu noroc, pentru Lică. Mi-e dor de eseurile de la română din liceu.
Spun de Lică fiindcă boschetarul care umblă prin cartier are ceva de-a lui. Bineînțeles, nu ajunge nicicum până la Lică, dar are ceva. E genul de om de la care un om cu talent la scris ar putea croi lejer o poveste. Cinci minute. Doar să-l vadă cum vine încet, țanțoș, cu un soi de mândrie mizerabilă, de parcă lumea ar fi la picioarele lui. Când trece pe lângă tine încetinește insesizabil pasul, de parcă-ar ști că prezența sa îți crește ritmul bătăilor inimii. Parcă se joacă, conștient de soiul de autoritate pe care o are asupra ta. Zic...tu te faci că te uiți la stele sau vorbești la telefon cât mai natural, dar el știe că îi simți prezența. Tu-ți spui în sine ”Hai odată, mergi, du-te!” și tocmai la ultima silabă el se oprește și se uită în urmă. Duce sticla la gură, bea cu poftă. ”Aaahhh”. Fior. Pe omul ăsta l-am văzut și beat, și treaz, și singur, și lenevind și muncind. Îmbrăcat mai bine, mai rău, tuns, neras. Ochii mereu la fel. Mereu, mereu ca două sulițe gata să te trântească la zid și să-ți observe cele mai mici celule. Are ochi de criminal nebun. Din acela care râde când e prins, în filme. Mă fascinează.
”Lică Sămădăul exercită asupra celorlalte personaje din nuvelă o fascinaţie diabolică.” Hehe.
Da. Acum asta aș face. O baie într-o cadă de lemn, veche, de la țară, undeva într-o curte mare, să văd numai cer și stele, s-aud numai greieri. Chiar căutasem astăzi poze cu astfel de căzi, dar am găsit numai sofisticării noi de fițe din fel de fel de tipuri de lemn. Erau prea frumoase și prea perfecte iar asta le făcea urâte. Prea lucioase, prea...Nu. Mie mi-ar trebui una veche, din care să și picure puțin, care să trosnească la fiecare mișcare și să mă facă să râd de frică să nu pocnească chiar acolo. Să fie multă iasomie.
Nu mai merg mâine dimineață în parc. Poimâine. Deoarece gradul de însemnătate a minuscului fapt de a merge în parc crește dacă acesta – faptul – se întâmplă duminica la ora 7. Dimineața. De ce? Fiindcă în conștiința colectivă este bine stabilit că dimineața de duminică este destinată somnului. Eh, eu merg în parc duminică dimineața fiindcă sper să fie răcoare și pustiu.
Dacă...
Unele cuvinte mă sperie și de aceea nu le așez mai niciodată pe hârtie. Uneori le scuip neînțelese. În general însă, le ascund. Le las acolo să se cimenteze. Cum s-a cimentat și praful la coolerul laptopului. Din când în când, îl duc și pe el și pe mine la doctor, scoatem mizeria și mergem înainte încă ceva timp. ”Cu praful n-ai ce face. Mereu o să fie problema asta”. Și eu la fel.
Nu știu cum și ce. Poate cu părul împletit și-o rochie de-a mamei, veche și puțin decolorată, dar extrem de confortabilă. Sau poate nu. Hambar. Sau poate nu. Motor sau poate nu. Curtea și cățeii. Cineva? sau ”exces de singurătate”. Eu, sau doar proiecția aia în depărtare. Hmm. Dăm cu banul. Două din trei? Pajura?
Nu știu zău ce forță am eu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu