Am cateva ganduri ce le vreau puse pe hartie…stiu din pacate ca nu-s in stare sa trec aici decat o infima parte din tot ce-mi zboara prin cap. Dar incerc. Ti le trimit si tie caci simteam nevoia sa vorbesc …sa vorbesc cu cineva la un anume nivel, caci de vorbit vorbesc mai tot timpul. Plus de asta, mi-am amintit de putinele scrisorilungi pe care ti le-am trimis – acolo mi-am pus suflet. Sunt asa de multe…..sper sa nu uit nimic. Stii ce-i haios? Ca nu stiu daca o sa ma intelegi….adica nu-i mare lucru de inteles, rectific; nu stiu daca tot ce scriu eu aici va insemna ceva pentru tine. Adica stiu ca-ti place sa ma asculti (chiar daca vorbesc prostii) nu stiu daca o sa ma intelegi pe deplin. Dadea cineva o definitie pentru momentul in care devii matur….cel in care nu mai esti copil – se petrece, zicea el, atunci cand nu-ti mai adreseaza nimeni intrebarea ‘ce vrei sa te faci cand vei fi mare’ … Are dreptate, cu un mic interval de pauza, as adauga eu – perioada clasei a 12a, cand toti te streseaza cu facultatea. Stii ca n-am frati. Verisorii mei- un baiat si o fata, sunt si ei singuri la parinti(unul de la mama, unul de la tata). Si au crescut cu mine ca sa zic asa….cel putin baiatul – T., poarta numele bunicului meu, a vazut in mine o sora, si spun fara a ma lauda, ca prefera sa-si piarda timpul cu mine decat cu cealalta verisoara a lui, de-aceeasi varsta cu el. Are 10 ani. Acum sa revin la ce ziceam. Vorbeam de momentul acela cand devii adult. Eu asa mi-am dat seama. Cand verisorul meu m-a intrebat cati copii vreau sa am, si mi-a zis ca de-acum sunt adult. A fost ca o palma peste ceafa pentru mine. Intr-adevar, uneori ma plictisesc vorbind cu el, subiectele de discutie sunt limitate….Insa stii cum e, abia cand ai pierdut ceva realizezi cat insemna pentru tine. Ma plictiseam uneori cand ne uitam impreuna la desene animate, iar acum tocmai asta vreau; ma enervam cand trebuia sa stau cu el si sa ne jucam cu cuburi, acum asta vreau. Dar acum, timp nu mai este, iar la fiecare pas aud ‘Eee….Madalina-i domnisoara acum, nu mai are timp de joaca de copii’. Si ieri m-a sunat sa ma intrebe daca vreau sa merg duminica cu el la tara. Merg. Am vorbit si azi cu el, si mi-a spus pe-un ton imperativ sa ma pregatesc pentru badminton. Duminica o sa fiu iar copil.
Cand eram in clasa a 6a, priveam pe cei din clasele a 8a cu un soi de uimire...mi se pareau atat de maturi....am ajuns in clasa a 8a si-mi faceam probleme ca eu nu sunt asa matura cum mi se pareau ei a fi. Dar nu numai eu, ci toti colegii....Acelasi lucru s-a intamplat si in clasa a 12a si cu majoratul. Tot un copil sunt. Si-as vrea sa-i explic verisorului meu ca nu sunt adult...El crede, asa cum credeam eu, ca procesul se intampla intr-o noapte. Ai implinit 18 ani, ai trecut pe partea cealalta. Pe langa asta, ma intreb cand voi deveni un adult in adevaratul sens al cuvantului. Adica pierdut in cotidian, cum sunt multi ‚oameni mari’. Si ma intreb cum voi fi atunci....sincer vorbind, mi-e si frica sa ma gandesc.
Am dat peste un cantec care-mi place mult, si ascultand versurile, m-am recunoscut si eu pe acolo pe undeva....E vorba despre o masina rapida...la prima vedere, un element al vietii materiale. Nu stiu daca ti-am mai spus ca as vrea sa ma sui intr-o masina si sa conduc pana la infinit si inapoi. Caci este dorinta aceea de libertate, eliberare. Asa zice si cantecul. Si mai zice „and finally see what it means to be living”....in sfarsit sa afli ce-i aia viata. Si mai zice si de decizii – ti-am spus ca mi-e frica de decizii, de consecinte adica. Si tocmai in asta consta viata – in deciziile astea. Versurile vorbesc despre probleme sociale si materiale in special, insa si despre speranta si optimism...cel putin asta inteleg eu. M-as urca la volan si-as cauta un camp cu narcise albe inflorite. As veni inapoi probabil. Cred ca radacinile-si zic cuvantul la un moment dat. Asa cum te trimit, asa te si recheama.
Nu-mi place de mine ca nu fac nimic. Imi trebuie un gram de incredere in plus, si sper sa-l dobandesc. Si-o sa-l dobandesc. Sper sa fie un nou inceput facultatea...ma bazez pe asta. Ieri mi-am propus, de cand m-am trezit, sa fiu optimista si sa nu las nimic sa ma intristeze; si sa stii ca a mers, m-am simtit extrem de bine. Nici azi nu mi-e rau. Apropos de increderea in sine, ma gandeam la revolutionari...pentru o idee sunt in stare sa miste muntii din loc. Am vazut un flim animat – Antz(furnicile). Problema centrala a filmului era locul furnicutei principale in lumea asta. Un spirit revoltat, n-a mai vrut sa faca parte din colonie – adica sa asculte ordinele ce-i dictau ce sa faca si ce sa creada despre el. A plecat in lume dar s-a intors. Bun, in film s-a schimbat si colonia, adica musuroiul de furnici...final fericit; numai ca societatea reala nu prea se schimba, nu? Drept vorbind, societatea e un element minor pentru noi. Pentru interior. Orice ti-ar dicta societatea, sentimentele si ideile proprii tot nu le poate schimba. Asta e o scuza pentru tot ce n-am eu curaj sa fac. Toti avem nevoie de scuze – societatea, guvernul, Dumnezeu, soarta, norocul si lista poate continua. La urma urmei e greu sa te invinuiesti pe tine insuti, nu?
Tot versurile unui cantec definesc viata ca fiind o simfonie dulce-amaruie. Din orice mi se naste o idee. Un cantec, o tema, un film, o imagine...si uneori am impresia ca n-aduc nimic original, ca n-am nimic propriu. Nu alerg dupa originalitate, mi-e tot una daca citez pe cineva cand sunt cu totul de acord cu ceea ce-a zis. Insa ii invidiez. Si nu de putine ori imi schimb pozitia fata de ceva. Ma uit la cei care afirma cu tarie ceea ce cred, si nu lasa loc de nici o alta interpretare. Odata voiam si eu asta. Sa nu mi se schimbe ideile atat de des, insa acum imi dau seama ca ei sunt slabi, lenesi poate; fiecare situatie adusa de o noua zi e diferita, in fiecare moment esti alt om, cum sa incerci sa simulezi o piatra ce ramane neschimbata? Si nici piatra nu ramane aceeasi, a fost un exemplu prost. Ma intreb daca o sa ma schimb. Daca o sa ma scimb in asemenea hal incat peste ani, cand o sa privesc in mine n-o sa ma mai recunosc. N-am cum sa raspund acum, insa cred ca nu ma voi schimba prea mult. E un simplu pariu cu viata cred."
Cand eram in clasa a 6a, priveam pe cei din clasele a 8a cu un soi de uimire...mi se pareau atat de maturi....am ajuns in clasa a 8a si-mi faceam probleme ca eu nu sunt asa matura cum mi se pareau ei a fi. Dar nu numai eu, ci toti colegii....Acelasi lucru s-a intamplat si in clasa a 12a si cu majoratul. Tot un copil sunt. Si-as vrea sa-i explic verisorului meu ca nu sunt adult...El crede, asa cum credeam eu, ca procesul se intampla intr-o noapte. Ai implinit 18 ani, ai trecut pe partea cealalta. Pe langa asta, ma intreb cand voi deveni un adult in adevaratul sens al cuvantului. Adica pierdut in cotidian, cum sunt multi ‚oameni mari’. Si ma intreb cum voi fi atunci....sincer vorbind, mi-e si frica sa ma gandesc.
Am dat peste un cantec care-mi place mult, si ascultand versurile, m-am recunoscut si eu pe acolo pe undeva....E vorba despre o masina rapida...la prima vedere, un element al vietii materiale. Nu stiu daca ti-am mai spus ca as vrea sa ma sui intr-o masina si sa conduc pana la infinit si inapoi. Caci este dorinta aceea de libertate, eliberare. Asa zice si cantecul. Si mai zice „and finally see what it means to be living”....in sfarsit sa afli ce-i aia viata. Si mai zice si de decizii – ti-am spus ca mi-e frica de decizii, de consecinte adica. Si tocmai in asta consta viata – in deciziile astea. Versurile vorbesc despre probleme sociale si materiale in special, insa si despre speranta si optimism...cel putin asta inteleg eu. M-as urca la volan si-as cauta un camp cu narcise albe inflorite. As veni inapoi probabil. Cred ca radacinile-si zic cuvantul la un moment dat. Asa cum te trimit, asa te si recheama.
Nu-mi place de mine ca nu fac nimic. Imi trebuie un gram de incredere in plus, si sper sa-l dobandesc. Si-o sa-l dobandesc. Sper sa fie un nou inceput facultatea...ma bazez pe asta. Ieri mi-am propus, de cand m-am trezit, sa fiu optimista si sa nu las nimic sa ma intristeze; si sa stii ca a mers, m-am simtit extrem de bine. Nici azi nu mi-e rau. Apropos de increderea in sine, ma gandeam la revolutionari...pentru o idee sunt in stare sa miste muntii din loc. Am vazut un flim animat – Antz(furnicile). Problema centrala a filmului era locul furnicutei principale in lumea asta. Un spirit revoltat, n-a mai vrut sa faca parte din colonie – adica sa asculte ordinele ce-i dictau ce sa faca si ce sa creada despre el. A plecat in lume dar s-a intors. Bun, in film s-a schimbat si colonia, adica musuroiul de furnici...final fericit; numai ca societatea reala nu prea se schimba, nu? Drept vorbind, societatea e un element minor pentru noi. Pentru interior. Orice ti-ar dicta societatea, sentimentele si ideile proprii tot nu le poate schimba. Asta e o scuza pentru tot ce n-am eu curaj sa fac. Toti avem nevoie de scuze – societatea, guvernul, Dumnezeu, soarta, norocul si lista poate continua. La urma urmei e greu sa te invinuiesti pe tine insuti, nu?
Tot versurile unui cantec definesc viata ca fiind o simfonie dulce-amaruie. Din orice mi se naste o idee. Un cantec, o tema, un film, o imagine...si uneori am impresia ca n-aduc nimic original, ca n-am nimic propriu. Nu alerg dupa originalitate, mi-e tot una daca citez pe cineva cand sunt cu totul de acord cu ceea ce-a zis. Insa ii invidiez. Si nu de putine ori imi schimb pozitia fata de ceva. Ma uit la cei care afirma cu tarie ceea ce cred, si nu lasa loc de nici o alta interpretare. Odata voiam si eu asta. Sa nu mi se schimbe ideile atat de des, insa acum imi dau seama ca ei sunt slabi, lenesi poate; fiecare situatie adusa de o noua zi e diferita, in fiecare moment esti alt om, cum sa incerci sa simulezi o piatra ce ramane neschimbata? Si nici piatra nu ramane aceeasi, a fost un exemplu prost. Ma intreb daca o sa ma schimb. Daca o sa ma scimb in asemenea hal incat peste ani, cand o sa privesc in mine n-o sa ma mai recunosc. N-am cum sa raspund acum, insa cred ca nu ma voi schimba prea mult. E un simplu pariu cu viata cred."
Scrisoare catre G., 4 februarie 2010
"Astazi mi-e rau. Caci mi-am vazut trecutul, si il vreau inapoi. Si-ti scriu, caci sune egoista. Caci vreau sa fie iar cum era. Cum eram. Mai stii ca scriam mult? ca iti scriam mult? ca imi scriam mult? Ma folosesc oarecum de tine, ca sa vad de se poate. Nu stiu daca m-au prins lucrurile exterioare sau daca m-am schimbat eu. Dar parca m-am racit, parca nu mai sunt la fel. Cu toate ca...la fel simt, la fel gandesc, aceleasi lucruri mi-s dragi si pe aceleasi lucruri le vreau. Dar nu mai zic. Am impresia ca le pun pe toate intr-o camara din spatele unei case, o camara rece si intunecoasa, in care nu intru prea des. Parca ma feresc de ele, poate din teama ca nu am sa le am nicicand...poate ca tot vad ca nu si nu se poate si incep sa ma feresc de ele. Dar...daca am sa le uit intr-o zi? atunci ce-o sa ma fac? ca n-o sa mai am nici o scapare...Si nu vreau sa ajung acolo.
Unii rad de mine. Din varii motive. Defapt...nici macar nu rad de mine, ci rad de lucrurile importante pentru mine. De un cantec, de faptul ca uneori incep sa cant acel cantec, de un vis, de o idee...de un desen... Nu-mi palc acei oameni. Si...nici macar nu le cer sa ma inteleaga sau sa le placa lucrurile mele. Cer umil doar sa nu le ia in ras si sa nu le puna in noroi. Sa nu le inteleaga, ci numai sa le accepte mut, ca accepte ca sunt ale mele si sa nu rada..si sa nu murdareasca. Ma intreb uneori daca cer mult.
Si simt si vreau sa scriu. Caci ma uitam peste lucrurile ce le-am scris odata, demult. Si...m-am rascolit putin, si mi-am amintit cat de bine era, cat de rau era, la ce visam, ce vazusem, ce simtisem...si nu vreau sa ma opresc sa fac asta. Parca..am nevoia sa las ceva in urma mea. Sa-mi las mie ceva in urma. Ca apoi, peste ani, sa vad, sa revad, sa-mi reamintesc, sa zambesc copilului ce eram (si sper sa fiu mereu), sa ma bucur de mine...
M-am schimbat? sau e doar o..intamplare simpla?"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu