Desene

De ieri:

Am urcat cu doamna C. Ea stă la 3. Liftul face puțin până la 3. A vorbit însă mult și repede. M-a ținut și în ușă chiar. Pisica de la țară și ciocolată. Râdeam. Zâmbetul nu s-a șters instantaneu, cum ne-am despărțit, și mă gândesc că și ea, ca și mine, a intrat în casă zâmbind. Iar lucrul ăsta nu poate fi decât unul bun.

De azinoapte:

2.30 dimineața. Două căni de cafea. Speranță într-un somn până de amiază. Starea asta ciudată care-mi place de mor, în care corpul e amorțit tot iar distanța până la pat pare o eternitate. Și lene de spălat pe dinți, dar amăreala cafelei mă obligă. O ultimă gură de aer luată la geam, căutat de stele. O privire scurtă la apartamentele blocului de peste stradă. ”Da, sunt singură”. Miros de balsam de la rufele de pe sârmă. Taxiurile stau.

Scriu micuț fiindcă nu am putere. Am impresia că toată vlaga mi-a fugit prin degetele de la mâini și de la picioare. Ochii mi se închid. Nu casc, mi-i prea greu.

            De aseară:

         Trandafirul. Cu câtă grijă l-am păstrat, cu câtă grijă l-am mutat, cu câtă grijă am făcut cu el sute de kilometri. Cât i-am căutat suport și cum i-am făcut loc pe raftul ăla cu lucruri dragi... Pentru ca acum să mă gândesc să-i sfărâm petalele sângerii-uscate în palmă. Ar fi ușor și-ar rămâne doar cenușă.

Așa facem, cred, cu toate lucrurile. Luptăm să le căpătăm, depunem eforturi să le păstrăm, pentru ca în final să le aruncăm. Uneori, și cu unii oameni. Lucrurile se uzează, oamenii se schimbă sau își arată adevărata față.

Păstrăm unele lucruri, neîndurându-ne să le aruncăm, oricât de mici, decolorate sau fără de nasturi sunt. Spunem că...poate....cine știe... Iar ele ce fac? Adună molii care ajung apoi sp ne roadă pe noi din interior.

Senzația asta indusă de trecerea durerii se compară cu senzația pe care o ai după o baie lungă și fierbinte și o oră de masaj. Se simte în toți porii.