25

Astăzi am întrecut orice măsură. M-am trezit la 12. Am visat câteva lucruri ciudate, probabil înspre dimineaţă. Fiecare ar trebui să aibă grijă ce, cât şi cui spune. Doar că eu n-am luat în seamă sfatul acesta mai niciodată.

Mereu am trâmbiţat cât de tare îmi displace vara cu căldura ei. De prea puţine ori am precizat că totuşi, la furtuni n-aş renunţa nicicând. Plouă acum şi se simte în sfârşit aerul. În balcon chiar se poate respira. Pielea tremură de plăcere când e atinsă de vreo rafală de vânt care aduce cu sine şi picuri mici de ploaie. Un porumbel se uita ciudat la mine.

Azinoapte am adormit după ora 4. Alarma a sunat la 8. Ce glumă.

Cursul gândurilor s-a derulat cam aşa:

8? 4 ore de somn? Oare mă trezesc? Mă trezesc. O să-mi spun „De data asta mă ridic” şi-am să mă ridic. Măcar o dată. Şi merg în parc. Tare-aş bea o cafea în parc. N-am cum lua cu mine, chioşcul e probabil închis la ora aia, iar cofetăria – de-o fi deschisă şi ea, nu mă lasă să plec. Dar are terasă. Dar nu-mi place gardul ei ieftin din fier. Nu se prea simte ca în parc. Dar are terasa de pe acoperiş! Trebuie să se vadă tare frumos de-acolo. Parcul şi lacul. Trebuie să se vadă la fel cum se vedeau iarna, din paraşute.

Iarna, parcul nu mai era parc ci era „Orăşelul Copiilor”. Iar Orăşelul Copiilor avea (şi încă are în amintirile mele) o magie greu de exprimat în cuvinte. La fiecare felinar era câte un Donald sau un Jerry, un Woody sau un Mickey. Erau luminate şi mari. Mulţi copii, muzică, zăpadă. Hmm...mergeam tare ţanţoş, îmi amintesc. Eram cu mama şi tata şi chiar de ei mă ţineau de mână, aveam impresia că eu îi ţineam pe ei, şi le făceam turul oraşului meu. Eu îi plimbam fără grabă, să le arăt lor toate minunăţiile ce erau acolo. Eram mândră. Poarta era ornată şi colorată, totul era foarte bine pus la punct. Iar din paraşute, mai ales seara, totul se vedea excepţional. Lumini şi copaci grei de zăpadă. Ţin minte că în minuţelele acelea de zbor visam mult, îmi fugea mintea, închideam ochii şi trăgeam aer în piept cu un soi de ritual. (Şi-mi tremura şi stomacul când mă uitam în jos.)

Orăşelul Copiilor, aşa cum era el atunci, mi-i una dintre cele mai frumoase amintiri. Şi stă acolo pe raft, alături de figurinele din zahăr aduse de tata, de trenuleţul morţii cu băieţii mai mari de la bunica din cartier, de pisoii cu burta plină de apă pe care-i scoteam din pârâu, de costumul lui Bica cu care ne îmbrăcam eu, C. şi A., bineînţeles, toţi o dată, sau de bucăţile de bandă de casetă cu biluţe colorate din hol la I.

Aş vrea să mă educ şi eu să folosesc sertarele minţii, ca să pun acolo ce mă macină sau ce mă face să zâmbesc. În felul ăsta, poate reuşesc să adorm la ore pertinente.

„Aveam o seară proastă. Îmi cunoscusem conştiinţa. Iar ticăloasa nu dorea să plece.”