Patru fraţi

Un lucru e cert. Pe când noi ne vedem fiecare de cină sau de plimbarea liniştită alături de soţ, de făcutul patului pentru copil sau de hohotele de râs în cercul prietenilor, alţi oameni...

Azi, lângă gardul de la ghena de gunoi, o fetiţă stătea pe vine. Făcu un răhăţel mic. Fratele mai mare şi tatăl răscoleau gunoaiele.

Odată demult, parcă în altă lume, în curtea mare, verde şi curată era o căpiţă de lână. Pusă poate la uscat, nu ştiu, nu mă pricep. Acolo am pus o dată două ouă şi-am aşteptat să iasă pui. Doar unul a vieţuit. Lângă gard era un dud. De-a lungul casei erau flori şi struguri. În spate, tufe de zmeură şi o grădină de zarzavaturi atent rânduite. În holul casei, pe un dulap acoperit de un mileu imaculat era borcanul cu dulceaţă de nuci. Casa era răcoroasă, cum sunt parcă toate de la ţară. Maria niciodată nu ţipa la noi, cu toate că ne fugăream cât era ziua de lungă. Era blândeţea întruchipată, cel puţin aşa mi se părea mie. Şi avea nişte cercei lungi de aur. Sau poate că mi se păreau mie lungi şi mari, în comparaţie cu trupul ei micuţ şi uscăţiv. Mircea era parcă mai repezit. Se certa cu vecinii din stradă. Se certa şi era foarte ironic mai ales cu cei care vindeau purcei. Cred că la el am văzut prima dată ironia pur ţărănească.

Acum curtea arată de parcă ar fi lăsată în paragină, Maria e ţintuită la pat iar Mircea, un alcoolic pierdut. Încă de câţiva ani ochii ei erau trişti, începând să arate tratamentul primit. Trişti, dar totodată făcând cinste angajamentului luat în urmă cu zeci de ani, când lucrurile stăteau infinit altfel.

Florica a fost mereu tipul soţiei cicălitoare. Femeie puţin grasă, cu ochi ageri şi parcă vicleană. Costică, soţul ei, înalt, slab, fără dinţi în gură. Abia mai mănâncă. Fumează ca un turc, şi cu toate astea, încă mai are puterea – te întrebi de unde – să se îngrijească de treburile pământului. Mihai, băiatul lor, e cărunt şi el de-acum. A trecut printr-o primă căsnicie care a eşuat. Copilul a rămas la mamă, o fetişcană mânuită de viclenia mamei ei. Acum el e la doua căsătorie. Cu siguranţă nu „din dragoste”. Alt copil. Iar viaţa merge înainte după legile sale nescrise.

Valentina mereu şi-a ţinut părul lung. De fiecare dată când îşi descoperea capul de batic, mă mira prin lungimea părului cărunt, cu câteva şuviţe sănătoase de fire brunete. A avut mereu ochii mici, parcă jucăuşi, care cumva debordau de tinereţe chiar şi-atunci când se plângea de dureri de spate. Vasile, un fel de Sadoveanu la statură. Glumeţ cu oricine, prietenos dar nu naiv. Te citea imediat, dar ţinea pentru el. Gospodăria lor, mereu ordonată. Nici prea mică, nici prea mare, doar cât să le fie de-ajuns.

Valentina şi Vasile plâng în continuu de la moartea fiului lor. E nefiresc ca părinţii să-şi îngroape copiii. Probabil cămărunţa în care dorm geme de atâtea suspine. Probabil că ea îşi ridică ochii la ceruri de câteva ori pe zi, în timp ce hrăneşte orătăniile din curte. Probabil că pe faţă încep să-i curgă şiroaie de lacrimi, pe care şi le şterge cu mâna tremurândă, plină de riduri şi de ţărână.

Iazul din sat era şi el secat. Se mai vedeau în noroiul întărit doar urme de copite.

Paula. Orăşeancă. Şi-a pierdut soţul fiind încă destul de tânără – cam 50. Chiar de când era şi el în viaţă, Paula se obişnui să fie ca o furnică ce mereu are câte ceva de făcut şi de rezolvat. Când boala l-a răpit, Paulei nu i-a fost imposibil să se descurce singură. Dimpotrivă. Era, oarecum, obişnuită.