Aproape zece seara. Am făcut o cană mare de ness, trei plicuri, puţin zahăr, puţin lapte. N-am încălzit apa prea bine de prima dată, aşa că le-am mai, aşa, amestecate, la un clocot. Am schimbat şi cana. Mă sătursem de cea cu steluţe. Am luat-o pe cea albă cu flori. Prima înghiţitură s-a dus direct la inimă. În ambele sensuri.
M-a dezamăgit mult vremea. Îmi trebuia afară să pot scrie, dar afară e frig. Nu răcoare, ci frig. Să-mi răspund şi să-i răspund. Dacă aş fi mers în parc, băncile erau ude, vântul răscolea cu putere iar eu îngheţam în zece minute. Dacă aş fi mers în cafenea, cum m-am gândit apoi, mă enervam de muzică şi de prea multă lume şi de lipsă de ţigări.
Aşa cum am mai spus-o, mi-ar fi trebuit casa de lemn cu mireasma de ceai pe care o emană. Aş fi fugit mâncând pământul să ajung acolo, la adăpost. Nu, nu fug de nimic. Doar spre. M-aş fi înfofolit cu o pătură. Sau mai bine, cu un sac de dormit, că tot era vorba...şi-i răspundeam. În cuvinte, în mesaje, aşa cum cunoaştem. Se pricepe mai bine ca mine la scris, e fără dar şi poate. Nu ştiu dacă ale mele reuşesc să aducă zâmbet aşa cum îmi aduc mie cele pe care le primesc.
Mă miră bucuria mamei şi-a bunicii la un zece de-al meu. Adică...încă bucuria lor.
Fara legatura,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu