Ştiu că eu n-aş putea niciodată s-o fac. La finalul fiecărei cărţi privirea-mi poposeşte pe ultima pagină preţ de câteva clipe. La unele, mai mult. Aşa cum admir, pe parcurs, povestea sau fiecare personaj, acolo, în ultima pagină, admir scriitorul. Mintea din spate. Şi mă întreb cum se poate ca un singur om să croiască atâtea personaje de-o fineţe aşa mare. Ştiu că eu n-aş putea niciodată s-o fac. E un labirint enorm.
Sunt deseori rea. Astăzi stomacul mi s-a întors pe dos şi ştiu sigur că mi s-a văzut şi pe faţă atunci când moluştele acelea îngrozitoare se târau pentru puţină atenţie. Nu ştiu de ce unii oameni sunt atât de dobitoci, şi chiar mai mult, se complac în starea asta.
Ieşisem să-mi liniştesc puţin gândurile. Nu ştiu cât de mult am reuşit. Ştiu doar că am văzut o mică plantă – ce semăna la culoare cu loboda – crescută lângă un gard, printre două plăci de beton. Am mai văzut cum rădăcinile copacilor reuşesc să spargă asfaltul şi să iasă la suprafaţă. Iar o fată făcea poze statuii din parc. Lângă marginea de piatră erau – scăpate poate de vreun copil – floricele de porumb. Lor le-aş fi făcut eu poze.
Poate că mi-am dat drumul la limbă ca să par şi eu în rând cu lumea. Iar acum mi-am dat seama că n-am să mai scap de ea. Mereu, mereu, o să îmi aducă aminte, cum a făcut-o la telefon, zilele trecute. Şi n-o să mă mai creadă, oricât aş nega eu. Aşa-mi trebuie. Nu, nu mi-e teamă că ar putea spune cuiva. Eu aş putea spune mai multe. Şi în plus, chiar de-ar spune, înafară de orgoliu nu am nimic de pierdut. Ceea ce mă deranjează cel mai mult e faptul că a tras concluzii din ne-cuvintele mele. Şi erau ne-cuvinte fiindcă nu ştiam exact, nu fiindcă nu voiam eu să recunosc. Nici acum nu ştiu exact. Nu mai ştiu exact nimic de multă vreme. De-atunci, dinainte să se întâmple.
Mi s-au adunat iar pe cap lucruri mărunte, iar din când în când strănut.
.....nici sa scriu, nici sa disec:(la urma urmei, nici de cafea)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu