Simplu

Am fi doi străini.

Suntem doi străini.

Final.

Avem spânzurători

Mereu am avut o relație ciudată cu Dumnezeu. Uneori mă întreb dacă mi-aș putea vinde sufletul diavolului. Apoi îmi aduc aminte că nu sunt atât de importantă.

N-am mai spus nimic, mi-e și rușine. Dar știi...ca să îți vorbesc trebuie să stau puțin cu mine. N-am apucat.

Spun că mi-e rușine....asta fiindcă am idioata idee că ai aștepta sau ți-ar păsa de părerea mea asupra zidului. (Știu că-ți pasă, trebuia să îmi întăresc convingerea.)

Dar am nevoie de un ritual bine stabilit, am nevoie de mine și de cafea. Poate merg în cafenea să mi-o refac în memorie așa cum era atunci.

Mă uit la ceas. Este 8 jumate. Adică 20.30. Mi se pare imposibil iar lucrul ăsta - ora, mă calcă pe nervi. Aș fi vrut să fie măcar 22.30 să mă pot băga în pat. Aș fi dat orice să fie 23.30 ca să adorm.

Nu s-au întors vremurile de depresie, când adormeam în lacrimi. Sunt doar obosită și vreau să dorm. Și nu se cade să adorm de la ora 20.30.

Se aud sforăituri

Vezi tu, s-a scurs deja jumătate din nisipul primei luni de toamnă. Dimineața și seara e destul de răcoare, iar în amiază, soarele frige pe negru. Răcoarea de seară mă ține în casă și, de altfel, parcă sunt un liliac. E nenatural să ies în lumina zilei atunci când vreau să fiu cu mine.

Nu am timp să îmi trăiesc depresiile iar asta e mai rău decât depresia în sine.

Viermii nu vin de undeva dinafară. Se nasc în tine și te mănâncă dinăuntru până rămâi o pojghiță subțire ce în final se fărâmițează și la o adiere de vânt, darămite la o atingere.

”tu nu înțelegi poezia

nu te-ai străduit să înveți a citi luminile din ochi străini și triști

tu nu înțelegi poezia”  (elzo)

_____________________________________________________________________________

Uneori am crezut că mi se cuvine mai mult. Niciodată nu am primit. Mereu m-am mulțumit cu firimituri.

Te văd. Cum privești, cum cauți. N-am să fiu înger. Îmi rămâne, cred, doar să zâmbesc. Mai degrabă ironic, mai degrabă ușor trist.

Sunt un produs al meu sau un produs al lor?

Iar tu, tu pentru ce mă pregătești?

Mort, dar ca nou

Se făcea că mă făceam că dorm în dimineața aia. Ai plecat, ai venit, l-ai pus la nasul meu, pe pernă. A fost un gest frumos.

E mort încă de-atunci, acum era plin de praf. Ar fi fost ușor de sfărâmat. L-am scufundat în apă de câteva ori și e ca nou. 

Mort, dar ca nou.

Morți

Mama mi-a vorbit de foarte mulți morți azi, dar înainte sa îmi vorbească de morți îmi povestea lucruri hazlii. Zâmbeam forțat iar când nu se uita la mine aveam timp să îmi dezmorțesc mușchii feței. Nu eram acolo. Nu am loc niciunde.

A murit mama doamnei P. Până să moară, o credeam nemuritoare. O săptămână și împlinea 98 de ani.

Și-apoi, se pare că te poți sinucide și la 40 de ani, când ai doi copii și un soț. Mi-a fost frică să mă uit în jos pe balcon.

Nu mai scriu. N-am mai citit.

Iar el e un om plăpând tare, mi-e greu să-mi imaginez cum se simte acum și ce va face.

Si totusi...

Septembrie

M-aș putea preface că vorbesc. M-aș putea preface că mi se răspunde.




Scorpionii cântă. Yes, I've hurt your pride.

Nu mai știu de ce am dormit atunci ca Yin și Yang. Dar de data asta nu mi se vor mai înmuia genunchii.





Cu tine.

Ca și cum

Trandafirul uscat nu mai face flori. 

Atunci vrei să urli, să zbieri, să spargi tot ce-ți iese în cale, să arunci și să auzi cioburile cum cad. Dar nu faci nimic. 

Ca și cum ai fi fost dat afară din rai 

Eu sunt femeia cu carnea albă. Spatele îmi era încovoiat, iar eu, când buretele aspru făcea desene neînțelese pe el, strângeam din ochi până vedeam picățele mov-verzui. Ai putea strânge atât de tare din ochi încât să intre de tot înăuntru ... și să nu mai vezi nimic niciodată? 

Am fost nepăsătoare cu tine atunci. Nu. Am fost de-a dreptul rece. 

Mă gândesc des la moarte. Acum, fiindcă sunt bolnavă și mi-e rău. Plouă. Nu cred să fie ceva mai plăcut decât sunetul ploii și a tunetelor în timp ce eu stau întinsă în pat și mă fură ușor somnul. 

Simt doi monștri înăuntrul meu. Se luptă, iar pielea lor groasă e acoperita de țepi. Se luptă și se izbesc pe rând de carnea mea, țepii străpung orice. Eu sunt calmă la exterior iar în cer tună. 

Am crezut mereu ca voi muri tânără. Nu la 20 de ani, dar cu siguranță nu voi trece de 40. Nu știu de ce. Nu îmi este frică de moarte, dar n-aș vrea să mor. Nu am înțeles niciodată de ce oamenii au creat imaginea asta atât de sumbră și fioroasă a morții. Din neștiință. Frica de necunoscut. Dar au avut de ales. Eu îmi imaginez lumea plină de semicercuri. Tunele. Din săli de morgă în săli de naștere. Pe drum, în tunel, aflăm totul, adevărul absolut, nu doar despre noi, despre oamenii pe care i-am cunoscut, ci și despre tainele piramidelor și-ale constelațiilor și-a hunilor. Dar suntem lipsiți de simțăminte. Nu mai plângem când aflăm de trădări și nu ne înduioșăm când aflăm că cineva ne-a iubit în taină toată viață. Drumul se sfârșește într-un pântec de femeie. Nu cred că sufletele mor, așa cum nu cred că unele stau pe veci să asculte îngerași în fundul gol ce cântă la fluier iar altele fierb pe veci în smoală. 

Este o zi gri. N-am mai văzut o zi atât de gri de foarte mult timp, mai ales in luna lui iulie. E frig, oamenii merg bezmetici, biciuiți de stropi. Nici măcar nu mai tresar la tunete. 

Eu mă întreb ce-i cu boala asta. Dar încă mai tresar la tunete. 

Știu că amândoi aveam în același timp în spatele pleoapelor imaginea cerului de atlaz. Nu-mi știai nici numele dar m-ai furat și m-ai dus la bunicii tăi la țară. Am cules via, mai ții minte cum a început totul? Nu am urcat niciodată pe un cal, dar atunci m-ai convins și-am urcat pe deal, în locul acela în care – cum aveai să îmi povestești mai târziu – urcai când erai copil și priveai cum apune soarele în lac. Mi-ai spus că lumea se oprea în loc atunci. Când mi-am cumpărat de pe drum teniși și când m-am îmbrăcat cu hainele tale de când erai copil. 

Nimeni nu ar înțelege.

Fotonii dansează mereu

Sunt copilul care visa la frați vitregi

Sunt adolescentul care visa un accident

Sunt adultul care își uită grija pentru cuvânt

Mi-am amintit, nu știu de ce, de cămașa în culoare somon pe care nu ai vrut să o porți la nuntă

Era ca și cum puteam să mă ridic dar nu voiam încă. Simțeam lenea aceea pe care o simți într-o dimineață de primăvară caldă. Mi-a plăcut mereu să dorm. Și mi-a plăcut mereu vorba aceea care spune că fiecare somn e ca o mică moarte. Mică moarte…

Doar dimineaţă am ieşit. M-a trezit soarele devreme. Soarele şi cântul rândunicilor de la geam. După două cafele m-am închis în casă, mă simţeam rău. Aceleaşi întrebări, aceleaşi incertitudini. Este un anume loc, nu l-aş putea localiza prea bine, poate e în stomac. În zilele astea locul acela parcă e gol, parcă are ceva ce strânge, parcă are ceva ce nu dă pace. Mă învârt prin casă degeaba, oftez, simt că lipseşte ceva.

Plecasem de acasă spunându-mi că îmi trebuie o pauză, trebuie să plec undeva, să mă însingurez şi fizic. Să mă închid într-un vârf de munte, singură, doar cu iarbă, soare şi vânt. Plecasem de acasă spunându-mi că sigur mă voi întâlni cu tine şi-mi vei spune că sufletul meu are nevoie de tratament. Recuperare. Pansament. Mi-am spus că şi în seara asta am să mă las în mâinile întâmplării. Dans, alcool, fum, ce-o fi.

Luna era mare. Pe jumătate, dar mare. Câinii lătrau în depărtare şi aş fi vrut să merg în parcul întunecat să scriu. Visam cu ochii deschişi la un inventator de buton stop.

M-am trezit într-un colţ, stăteam ghemuită. Pereţii camerei erau albi şi două raze de soare trimiteau lumină înăuntru. Era totul calm în jur şi eu stăteam ghemuită.

Mi-era totuşi frică să te văd. Ochii tăi au să mă întrebe care-i cauza şi care-i soluţia. Nu ştiu niciuna. Aveam picioarele reci. Ochii tăi văd adânc în mine, nici nu ştiu dacă eşti conştient de lucrul acesta. Eu o simt. Data trecută mi-ai sărutat vârful nasului şi priveai. Oftai fiindcă nu înţelegeai de ce, vedeam cum în tine se dădea o luptă.

Doctorul și asistentele lucrau mecanic. Într-o zi, un resident a rămas preț de câteva secunde cu privirea ațintită asupra mea. Nu înțelegea. Ceilalți erau, probabil, deja obișnuiți. El nu reușea să înțeleagă. A tras aer în piept, aproape insesizabil, a încruntat puțin sprâncenele și a reintrat în ritmul mecanic. Apoi nici nu mă mai privea când revenea în salon. Refuza să mă privească. Refuza să-și mai pună întrebări.

                          - Tu ești moartă.
              - Aproape.
             - Ei!

Se auzea Ballade pour Adeline și un scârțâit. Încă fredonam Adeline și mi se părea că văd fotonii cum dansează.

Poate era o întâmplare faptul că în momentul acela tu mă ţineai de mână. Am deschis ochii. Purtai cămașa în culoare somon pe care nu ai vrut să o porți la nuntă.

Dark

Patru negri călăreți. Merg spre nord, nu văd nimic, știu totul. Individualități care constituie un grup.

400 ml de cafea neagră.

Noaptea are stele.

Povestea unei duble prăbușiri.

"o întristare a epidermei sufletului"

Gândul nu îndrăznea să se întregească - Adam și Eva.

Sunt făcută din tipul acela de aluat care nu își găsește locul nicăieri. Lângă oameni pe care îi iubesc și care - cred eu - cel putin mă apreciază, nu mă simt parte integrantă din nimic. Iar asta nu cred că are cum să se schimbe vreodată.

Sa iubești înseamnă să ai curaj.

Când vezi că nu sunt, să mă cauți. Să întrebi. Să te zbați să mă găsești.

Mai credem în flori?

27

Singura mișcare de aici. Un țânțar trece prin fața ochilor mei într-un zbor ușor. Nu zbor, plutire. Încă o zi în care nu se întâmplă nimic iar tăcerea este avalanșă de bolovani. Apasă, strivește. Calmul exterior, vulcanii dinăuntru.

Somnolență vicioasă.

Numai scrum, numai zaț.

Lumina doare.

Pielea arde.

Nimic nu are sens. Poveștile imaginare vor rămâne mereu imaginare. Basme cu cifre magice, basme cu a fost odată..., basme cu și-au trăit.... Irealități. Iluzii. Himere. Închipuiri.

Un motiv pentru care te-am iubit era modul în care scoteai fumul de țigară. Mă reîndrăgosteam de tine cu fiecare țigară pe care o fumai. Scoteai cumva vârful limbii să-ți umezești buzele. E motiv prostesc, nu?

Eu am treabă, eu plec.

Ții minte Camera cealaltă a lui Imre? Sau aia cu dacă tu mă trezești în zori de zi... nana.

Scrisori

Am plâns până nu mai puteam respira și nu mai puteam deschide ochii. Gânduri sinucigașe? Trei motive pentru care nu o fac.

Nu mă așteptam să fie atât de rece. Ca o lamă de satâr. Subțire și rece, nici nu știam ce m-a lovit. Eram la câțiva metri de calea ferată, primul gând mi-a fost să mă arunc în fața unui tren, să mă taie în trei părți, două tăieturi. Una la picioare, alta la gât. Oare pleoapele se închid pe capul destrupat?

- Ești frumoasă, dar în momentul ăsta parcă ai ochii morți.

Asta m-a trezit. Cum să am ochii morți? ochii sunt singurii care nu mor niciodată.

Trebuie să iertăm greșelile lor doar pentru că ei sunt ceea ce sunt? Sufletele par a fi un lemn brut în mâna unui sculptor. Unii sculptori sunt mai pricepuți decât alții, unele unelte sunt mai ascuțite decât altele și tot așa.

Omenii, ploaia?

Stăteam de câteva minute cu privire într-un punct fix, în care nu vedeam nimic. Eram cuprinsă de gânduri și nu-mi mai dădeam seama ce fac. Poate starea venea doar din faptul că inhalam lac.

Liliacul la vremea aceea era pe cale să înflorească.

Cadavrul de cioară a fost mutat. Era probabil plin de viermi.

M-ai întrebat, înainte să plec, parcă mai mult cu ochii – ochii tăi blânzi – dacă-ți voi scrie. Zâmbeai cu toată ființa, dar zâmbeai într-un așa fel încât m-am speriat. Zâmbeai să ascunzi o disperare și simțeam în interior încordare și disperare. Zâmbeai cerând să-ți scriu, ca și cum dacă nu ți-aș scrie, ai pieri.  Zâmbeai și parcă te agățai de o coală de hârtie cu mâzgâlituri așternute. Ai ochii blânzi și zâmbești cu toată ființa.

Cine mai scrie azi scrisori? Pff. Ne vedem la o bere.

Tu îmi vei scrie? Mi-ai scrie, dacă ai ști?

Spunea Goga:

‘’...Ascultă, copile, ce-mi spune viața:

De-a pururi în umbră să torci al tău gând,

Când simți în pleoapă o lacrim-arzând,

Ia seama la vreme și acoperă-ți fața,

Să nu fie ochi să te vadă plângând.

Alături de alții te-nșiruie-n hora

Și lumii plătește-i cu ce ești dator,

Fă-i patimii tale din zâmbet zăvor,

Tăcerea să-ți fie statornică soră,

Să nu știe nimeni ce răni te dor.

Iar noaptea când cade și ceața se lasă,

Tu trage-ți oblonul, să n-ai mărturii.

Și-atunci, sub tavanul ascunsei chilii,

Despătură-ți taina ce-n suflet te-apasă,

Stropind-o cu lacrimi de ceasuri târzii.’’

Întâmplări de sâmbătă dimineață

Bineînțeles că nu este vorba de nici o întâmplare.

Sunt trează de trei ore și am băut două cafele mari și negre. Aș spune, mai pe scurt, jumătate de litru de cafea, dar cănile nu au fost chiar pline, și aș minți.

Spre dimineață visam că am luat tramvaiul pentru o stație. Uitesem ceva la intersecția cu bazarul, arăta ca geanta de laptop. Totul era real. În sensul că tramvaiul era tramvaiul nostru galben, geanta mea de laptop era geanta mea care de fapt nu e de laptop, aveam paltonul negru lung, în tramvai se plătea bilet, doamna care strângea banii avea borsetă din aia de care au doamnele care strâng banii de bilet. Tramvaiul era cam gol, eu mă uitam pe geam, doamna cu biletele a intrat în vorbă și-mi explica ceva tehnic, informațional. Nu aveam nimic la mine, doar paltonul si geanta de laptop. N-aveam bani de bilet și-mi ziceam că din moment ce îmi tot vorbea despre chestii ciudate, și-a dat seama că merg doar o stație și nu-mi iau bilet. Știam că în buzunarul drept aveam o monedă de 50 de bani, care arăta exact a monedă de 50 de bani. Cu câteva secunde înainte să ajungă tramvaiul în stație doamna cu biletele m-a întrebat ironic dacă nu-mi iau bilet. Știa că n-am bani și că am mers doar o stație, dar doamna cu bilete era tunsă scurt, avea o vopsea și un permanent ieftine și era machiată cu albastru la ochi. Mi-era rușine, i-am zis că nu am geantă, nu am portofel, nu am nimic la mine. M-a întrebat ceva de un ban nou când m-a întrebat de bilet. I-am zis că am doar o monedă de 50 de bani. Am scos-o iar auriul acela strălucea. Doamna cu biletele l-a luat. S-au deschis ușile și am coborât.

Da, bineînțeles că m-am gândit la Charon, dar apoi m-am gândit că ar fi trist să fie o doamnă cu borsetă și permanent ieftin, iar barca, un tramvai galben de Botoșani.

Am replantat cactusul de pe televizor. Era strâmb în miniatura aceea de ghiveci în care l-am luat. L-am replantat dar tot e puțin strâmb.

Nu știu dacă au înflorit bujorii. Ori am văzut undeva, ori am visat. Spun de ani de zile că iau un buchet de bujori roșu-sângeriu și îi duc la mormântul ei. S-ar bucura nespus, știu.

Priveam direct în covor și mă gândeam că am restrâns prea mult cercurile. Obișnuiam să mă cafelesc din când în când cu A. Nu am mai băut un Irish Coffee de câțiva ani. Cu H. vorbeam la telefon și mă făcea să zâmbesc cam șotios. Ș. avea un accent plăcut și-o voce calmă. Eram undeva pe-un drum, între două luni și primisem un telefon de la el, telefon care a făcut bine. Cu L. mereu am vorbit rar, dar cu ea măcar m-am mai întâlnit. Cu G. am rupt legătura. Și e ciudat. Cu alții de aici, cu care am fost oarecum mai apropiată, am păstrat o magnifică legătură de „Salut-Salut” în momentele în care ne întâlnim întâmplător. Posibil un „Ce mai faci? Bine, tu?”, iar acel „bine” e cel mai mincinos și des lucru pe care îl spun. Mi-e dor de mulți oameni.

Îmi trebuie doar o aripă de muscă și încep să visez. Visez mult, contruiesc și destram castele, lumi, romane, persoane. Pe partea cealaltă, sunt serioasă și cerebrală. Mereu mi-am zis că sunt construită din două. Două care n-or să se unească de tot niciodată. Poate de aceea sunt și așa.

Cactusul din ghiveciul de ceramică, unul dintre cei doi pui de la cactusul mare de pe hol, al tatei, s-a uscat. Cred că s-a uscat. Dacă s-a uscat, s-a uscat într-un mod ciudat, fiindcă stă încă în picioare și e încă verde. Doar că e ca foița de hârtie, gol pe dinăuntru. Absolut gol pe dinăuntru. De ce mi se pare asta atât de ciudat?

Poza

Prima oară am vrut să îi scriu lui X. Apoi mi-am amintit de G. și am vrut să îi scriu lui, chiar dacă mi-am zis și i-am zis că nu-i voi mai scrie niciodată. Lui X’ dacă i-aș fi scris, aș fi avut prea mare grijă la alegerea cuvintelor și ideilor – multe probabil ar fi picat, fiindcă ar fi avut multe comentarii împotrivă și le-ar fi desființat, ușor, pe toate. De fapt... nu scriu nici o idee azi.

Mama se uita la ceva comic la televizor, m-am oprit, m-am uitat cinci secunde – ea îmi explica. Mi-am format și eu un zâmbet pe față, să fiu în asentiment cu ea. Apoi m-am întors iar zâmbetul acela fals a picat atât de repede încât m-am speriat că am fost în stare să îl folosesc.

Când am terminat, m-am întors, ea avea chef de vorbă – eu nu. M-am închis și am continuat. Mă întreb dacă se întreabă vreodată ce am, ce fac, de ce sunt atât de taciturnă.

De trei zile stau în pijamale. Azi a fost o zi bună. Am băut cafea rece toată ziua. Încă beau, e zece seara, nu mă simt obosită (nici n-aș avea motive). Cerul are nori, dar nu îl sufocă. Are nori presărați, așa cum ai presăra zahăr pudră pe vreo prăjitură. Ah, și câteva flori de zarzăr au pocnit deja.

Am ascultat numai Strauss zilele astea. Mereu am crezut că lucrurile frumoase și vesele sunt pentru oameni proști. Sau prostuți. Lucrurile vesele nu au profunzime. Am crezut mereu că trebuie să fii într-un anume fel modelat pentru lucrurile mai gri, mai tulburătoare...să le poți accepta și să ajungi să le placi. Dar cred că sunt niște idei tâmpite. Sunt alegeri.

*) Steinbeck îmi place. Cu prima carte m-a făcut să plâng, cu a doua carte m-a făcut să plâng. E singurul.

Când citesc o carte număr din ochi filele până la final. La început, mi se pare că sunt multe, la mijloc nu mai bag în seamă, la final intru în panică fiindcă se termină.

Nu sunt doar categoriile astea de oameni: răi, buni și buni-în-esență-care-au-rău-în-ei-și-nu-l-pot controla-și-fac-din-când-în-când-o-răutate-mai-mică-sau-mare. Mai sunt și eu. Mie Dumnezeu mi-a dat răbdare.

**) Frankl. Trebuie reluat cu creion. Sens există, doar că nu ți-l bagă nimeni în traistă.

De ceva vreme mă văd cum eram în poza aia. Exact cum eram în poza aia. Și au trecut vreo 4-5 ani. Poate e de vină paltonul pe care încă îl am. Mereu când îl port și mă zăresc în vreo oglindă sau vitrină, văd poza aceea.

Într-una din nopțile trecute ascultam ploaia și-am scris pe-o bucățică de hârtie: „Mai ții minte cum e ploaia? Cea adevărată zic... Mătură tot praful trecutului în calea ei și te trezește în prezent prin tunete și fulgere. Trei simțuri. Iar când se oprește, e așa o acalmie de parcă Dumnezeu însuși s-a oprit pe marginea drumului pentru puțină odihnă.” Nu știu de ce sau cui îi spuneam.

Îl iubesc pe Strauss. Valsurile lui mă liniștesc și mă fac să mă simt bine. Cred că e ciudat și contrastează perfect cu sobrul pe care-l afișez în majoritatea timpului. E un motiv pentru care mi-e ciudă (tare și cu nervi) că nu m-am născut atunci.

Iar basmele sunt bine cum sunt – basme. Un basm nu ar putea niciodată deveni realitate. Dacă ar fi – chiar și puțin diferită – basmul ar fi mânjit. Așa că mai bine tânjim decât să fim dezamăgiți de o situație, de altfel, foarte bună, dar nu perfectă, ca în basm.

J.S. II

Cuvintele sunt dictate de vreme și de starea de ansamblu de astăzi. Iar dacă sunt capabilă de a vedea lucrul ăsta, nu m-am pierdut, poate, încă de tot.

Mi-am dat seama că nu aparțin nici unui loc și nici unei persoane. Nu sunt condusă de nici o idee, nu aș mai ieși în stradă să-mi țip vreo nemulțumire sau vreo bucurie. Mai mult, zâmbesc ușor (nu cu răutate) când văd că alții o fac. Nu iubesc pe nimeni. Sau poate pe prea mulți și din cauza asta tot simt că pierd. Îmi place prea mult singurătatea la o cafea amară. Și ploaia în întuneric când e însoțită de fulgere.

Aș fi crezut că Johann Strauss a avut o viață impecabil de fericită. Dar am înțeles. Era mai presus. Eu nu am mai-presusul acesta.

In 1853, due to constant mental and physical demands, Strauss suffered a nervous breakdown.

Never stop looking for what’s not there

Citeam. “Vreau să stau doar puțin, să-mi odihnesc ochii.” Am ațipit cu cartea lângă mine. M-a trezit simfonia a 5-a foarte brutal. Am început să citesc iar.

În seara asta cerul era senin, stelele și luna se vedeau clar. Era întuneric și liniște. Doar un lătrat de câine s-a auzit undeva în depărtare. Adela lui Ibrăileanu m-a făcut să realizez că n-am mai deschis cutia cu amintiri de prea mult timp. Și mă gândeam că dacă nu este soare pe timp de zi, poate e senin pe timp de noapte. Aerul era respirabil.

Tot așa mi-am dat seama că sunt mai mulți oameni care mă tratează ca pe un om și ca pe un suflet decât cei care mă tratează ca pe o unealtă sau ca pe o cutie. Sunt bogată.

În loc să mint și în loc să judec, prefer să aștept.

Și tot urât fac la lipsa unei cratime.

Iarbă

Nu, nu. Nu aveam mai multe de spus atunci. Nu aveam mai mult timp. Atunci eram mai mică și mai revoltată. Și-mi lăsam revolta să curgă, atât. Acum nu mai pot să îmi irosesc energia pe asta. Așa cred.

Mult am scris.

Azi nu am fost bună de nimic. De nimic. Căutam prin sertarele minții o față și o explicație când am auzit numele. Eram buimacă de somn, abia ațipisem. Nu am mai putut adormi și acum am pe birou, în dreapta, o cană și jumătate de cafea.

Am lăcrimat azi la un film de dragoste, siropos și puțin idiot. Iar actrița avea un gât mult prea înalt. 

Nu cred că am să reușesc vreodată să trec prin sutele acelea de pagini. Mereu când mă apuc de ele nici nu știu ce și cum să fac, îmi dau ochii peste cap, închid tot și rămân cu o mare frustrare.

Ieri voiam să merg din nou în pădure. Doar că de data asta să nu plouă. Sau să nu plecăm noi, chiar dacă plouă. E de la primăvară, poate. Mi-e dor de pământ, am avut sentimentul ăsta de multe ori în lunile de iarnă. Să stau pe pământ. Pe iarbă. Atât. Aș sta defapt cu picioarele ridicate pe-o buturugă ceva, uitându-mă la cer și fumând o țigară, dar dacă nu se poate, doar să stau, oricum, doar pe pământ. Cu sau fără iarbă. Cu sau fără ploaie.

Poate că aș lua decizia dacă aș ști că doar eu am să fiu zdruncinată. Eu m-aș pune la încercare, întrebările încep să crească în număr. Este de fapt o singură întrebare ce crește în frecvență. Curg iar în direcția greșită iar starea aceea nu face nimic bun. Dar sunt curioasă și tare aș vrea să știu ce-ar fi.

Satself

23 februarie 2014 

Ieri a fost prima zi de primăvară, fiindcă ieri am ieșit la plimbare cu Cof și ne-am tot plimbat vreme de două ore. Cerul era de plumb dar vântul care bătea ușor era călduț, iar toate la un loc au ținut loc de drog.

Trecuseră cred, vreo 3 luni de când n-am mai fost atentă la detaliile pe lângă care treceam. Îmi era dor de mine. M-am învârtit prin parc un sfert de oră în prag de colaps, puțin m-a despărțit de un atac de panică. Am văzut o imagine cu patru oameni la o masă. La o masă la care mi-aș fi dorit și eu să fiu în acel moment. 

Am fost curajoasă. 

La jumătatea unei alei înguste stătea un șoricel maroniu cu o coadă lungă. Ronțăia. M-am oprit și m-am întrebat dacă în momentul în care o să trec pe lângă el o să se sperie și-o să se izbească în mine. Am trecut și el și-a văzut în continuare de ronțăială. Nici un gest. 

Luminile de la semafor mi-au deschis ochii. În ultimul timp am trecut în grabă pe lângă orice. Luminile de la semafor erau frumoase și erau așezate într-un fel (banal, obișnuit?) care mi-a plăcut. 

(Toată ziua am văzut exteriorul printr-un obiectiv de aparat foto, așa cum obișnuiam să privesc odată.) 

Copacii au început să înmugurească și contrastau teribil cu cerul de plumb. Din parc am cules (de jos) o crenguță dintr-un conifer al cărui nume nu-l știu. M-am plimbat toată ziua cu el în mână, și-mi imaginam că am un arici care stă foarte cuminte în podul palmei mele. Mă întreb dacă uscat, îi vor cădea acele. Un alt cred-conifer se întindea pe jos cu tot cu bobițe roșii. 

Pe bulevard o bătrânică vorbea la telefonul mobil. Purta un palton foarte șic, care avea cu singuranță cel puțin 30 de ani. Foarte șic! 

Apoi am văzut alți doi bătrânei (cred că era dl. F.) care se plimbau ținându-se de mână. Unul dintre ei avea o problemă la un picior iar balansul astfel făcut trecea și la celălalt și se vedea mai ales în împreunarea mâinilor. Erau un tot unitar. Nu știu de ce astfel de imagini ne (mă) uimesc. 

continuare în 25 

Eu îl ascult pe Tom Waits, eu nu îmi fac reclamă. 

Dar să revenim. Trebuie (fiindcă vreau) să citesc piesa cu copacii. Am abandonat cărțile. Am să merg la bibliotecă cu capul plecat. 

Dar am să îl tot ascult pe Tom Waits. 

stop. 

continuare în 26 

N-am mers la bibliotecă.  

CONSUMERISM. 

nimic

 - give me another reason to get out of my bed - 

 Din toamna lui 2012: „Suflet mortal rănit de viaţă, minte frământată de gânduri, trup bântuit de mizerie, Mihail avea mare nevoie de pace fizică şi morală. Îi trebuia un armistiţiu cu existenţa. Se simţea bătrân la 23 de ani.” p.35 

 Din vara trecută: Zilnic se demontează mituri și basme. Până ajungem să nu le mai avem, până ajngem la un simplu stadiu de “funcționalitate”.

 “Cicatricile care își retrăiesc rănile”

Everything. Anything

Am reușit într-un final să mă debarasez de toate și să mă transpun în muzică. Să reiau legături. A trecut ceva timp de când nu am mai răsuflat așa, plină doar de mine.

E aproape la fel. Un picior sub mine, altul îndoit, câștile, în dreapta cana de cafea. Stau pe loc dar sunt așa departe. Nu doar în timp. Sau nu doar în trecut.

E nevoia de acea profunzime care, din păcate, nu se găsește peste tot. Iar profunzimea asta se poate vedea și într-un gest atât de mic precum e fumatul unei țigări (cu toate că cel mai bine se vede în privire, deci nici măcar în cuvinte).

I  know what's in everyone's mind.

Am întors lumii spatele. Am văzut că ea e imposibilă și acum stau

Constantin Noica – Mathesis sau bucuriile simple ale vieții

Șă te înstrăinezi prin cultură

Moartea e o prezență? Bine. Atunci să tăcem și s-o așteptăm.

Omul care nu știe să uite nu poate fi lucid niciodată. Drama omului contemporan mi se pare că nu e alta decât aceasta: nu știe să uite. Nu abandonează nimic. Nu aruncă în urmă nimic. Vrea să poarte tot în brațele lui, toate păcatele lui și a lumii. Așa l-a învățat istoria, spiritul istoric, maladia istorică.

Omul poate să stea. Poate să oprească, puțin, bătăile vieții și să încerce în răstimpul acesta altceva decât viața. Sunt câteva jocuri de jucat, de ce nu vreți să stăm puțin pe loc? […] Am întors lumii spatele. Am văzut că ea e imposibilă și acum stau.

E un lucru curios că oamenii nu vor să știe unde e puritatea lor, de când încep ei să fie puri. Dar știți de când? De la singurătate înainte. […] Ne-am învățat așa, să ne fie frică de singurătate.

Am luni de zile de când trag de mine să merg în cafenea. Dar nu mai e deloc aceeași. Au strivit-o și nu cred că mi-ar face bine să caut vremurile apuse. Din toată cafeneaua au rămas doar notele. Nici mesele înalte, nici scunele rigide, nici măcar perdeluțele negre prin care se strecurau raze de soare și nici măcar G. S-au evaporat toate, au rămas câteva cuvinte și câteva amintiri de senzații.

Camil Petrescu a subliniat foarte bine ideea. Diferența cu care privim moartea atunci când *) suntem bolnavi și când **) ne gândim la sinucidere. Poate suntem egoiști.

Nu mi-am fost niciodată fidelă. Nu mai știu să scriu, nu mai reușesc să trec stări și experiențe în cuvinte. Am pierdut ceva pe drum, m-am înstrăinat de mine. Ce caut eu aici?